Joi [Col. 4, 2-9; Lc. 9, 49-56]

Cum să ne purtăm cu necredincioşii ce nu-L mărturisesc pe Domnul? La fel cum S-a purtat Domnul cu satul care nu L-a primit. Râvna tinerească, dovedind multă înfierbântare, ar fi vrut să pogoare foc din cer asupra lor; Domnul însă o înfrânează: „Nu ştiţi fiii cărui duh sunteţi…” Domnul Mântuitorul, în a Cărui primire stă însăşi mântuirea, nu le-a făcut nimic celor care nu L-au primit; însă trecând pe lângă ei, i-a lăsat în voia lor. Aşa se cuvine şi acum: necredincioşii să meargă în calea lor, iar credincioşii aşijderea. Este Dumnezeu, Care va pune toate în rânduială la vremea potrivită. Pentru necredincioşi trebuie să ne pară rău şi să ne rugăm; trebuie să dorim ca ei să cunoască adevărul şi să căutăm prilejuri potrivite pentru a le strecura acest adevăr; iar dacă vor grăi împotriva credinţei, să le răspundem cu dragoste, dar şi cu hotărâre, surpând părerile lor – nu e nevoie de mai mult.

Miercuri [Col. 3,17; 4,1; Lc. 9, 44-50]

„Cine Mă va primi pe Mine, primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine”, a grăit Domnul, iar Cel ce L-a trimis este Dumnezeu. Prin urmare, cine-L mărturiseşte pe Domnul mărturiseşte pe Dumnezeu, iar cine nu îl mărturiseşte, nici pe Dumnezeu nu-L mărturiseşte. Vei spune: „Eu îl recunosc pe Hristos drept învăţător mare, preaînţelept, universal”. Nu, măr-turiseşte-L aşa cum vorbeşte El însuşi despe Sine, că Fiul şi Tatăl una sunt, Ipostasuri deosebite ale aceleiaşi firi dumnezeieşti, dar de aceeaşi cinste şi şezătoare pe acelaşi tron. Cel care nu-L mărturiseşte astfel, oricât L-ar preamări pe Domnul, e ca şi cum nu L-ar mărturisi; şi nefiind mărturisitor al Lui, nu îl mărturiseşte nici pe Tatăl, nu îl mărturiseşte nici pe Dumnezeu. Drept aceea, oricât de cinstitor de Dumnezeu te-ai da, nu îl cinsteşti defel pe Dumnezeu dacă nu îl mărturiseşti pe Domnul Iisus Hristos drept Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu, Care pentru noi S-a întrupat şi ne-a mântuit prin moartea Sa pe cruce. Nu e totuna ce Dumnezeu mărturiseşti, numai să mărturiseşti unul: cei care se închină soarelui şi lunii, ori unor fiinţe născocite, nu pot fi numiţi cinstitori de Dumnezeu, fiindcă au socotit drept Dumnezeu ceea ce nu este Dumnezeu cu adevărat. Astfel, cel care nu-L mărturiseşte pe Domnul nu este cinstitor de Dumnezeu, fiindcă nu-L mărturiseşte ca Dumnezeu pe Cel ce este Dumnezeu Adevărat. Ce preţ are mărturisirea ta, doar Dumnezeu va judeca; dar întrucât Dumnezeu ni S-a descoperit ca Dumnezeu Adevărat, în afara acestei descoperiri nu îl poţi avea pe Dumnezeul Cel Adevărat.

Marţi [Col. 2, 20; 3, 3; Lc. 9, 23-27]

Nu te ruşina să îl mărturiseşti pe Domnul Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, prin învierea si înălţarea Sa, intrarea noastră în împărăţia Cerurilor. Dacă te ruşinezi şi El se va ruşina de tine „când va veni întru slava Sa şi a Tatălui, împreună cu sfinţii îngeri”. Acum, în societate a ieşit moda să nu se vorbească nicidecum de Domnul şi de mântuire, în vreme ce cândva numai despre aceste lucruri scumpe era vorba. E mai uşor de vorbit despre lucrurile la care îţi stă inima. Oare nu cumva oamenilor a început să le stea mai puţin inima la Domnul? Judecând după lucrurile despre care vorbesc, aşa trebuie să fie. Unii nu ştiu defel de Dânsul, alţii sunt reci faţă de El; temându-se să nu dea peste unii ca aceştia, nici cei ce au căldură faţă de Domnul nu aduc vorba despre Dânsul, iar clerul, de asemenea, tace. Rezultatul: Domnul Mântuitorul si lucrarea noastră de căpetenie – mântuirea – au fost tăiaţi de pe lista subiectelor de discuţie acceptate în societate. Dar ce, veţi spune, nu se poate vorbi decât despre asta? De ce numai despre asta? Despre toate se poate vorbi dintr-o asemenea perspectivă încât discuţia să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Atunci îţi vei putea da seama dacă stai de vorbă cu un creştin sau cu un păgân; iar acum nu poţi să-i deosebeşti nici după ce spun, nici după ce scriu. Citiţi toate jurnalele, despre ce nu se scrie acolo? însă vreo povestire creştinească nimeni nu are poftă să spună. Sofisticate vremuri!

Luni [Col. 2,13-20; Lc. 9,18-22]

„Cine zic mulţimile că sunt Eu?” – a întrebat Domnul. Drept răspuns, Apostolii i-au povestit feluritele zvonuri despre El care umblau în popor, închegate după vederile de atunci: unii ziceau că e Ioan Botezătorul, alţii că e Ilie, alţii că e oarecare dintre vechii prooroci care a înviat. Ce răspund oamenii acum la această întrebare? Materialiştii, ateii si cei care tăgăduiesc sufletul, care se trag din neamul maimuţelor, ce răspuns pot să dea, dacă la ei nu e nici Dumnezeu, nici suflet? „Spiritele” [1] , asemenea arienilor, se „remarcă” printr-un răspuns care a fost dat anatemei la cel dintâi Sinod ecumenic. Deiştii Îl văd pe Dumnezeu foarte depărtat de lume si, nefiind în stare să cuprindă în sistemul lor taina întrupării, răspund ca ebioniţii şi socinienii. Răspunsuri asemănătoare întâlnim si în societatea rusească, întrucât aceste trei feluri de personalitate sunt şi la noi si se înmulţesc. Dar, slavă lui Dumnezeu, cu mult mai mulţi sunt încă cei care cred cu adevărat şi ţin cu scumpătate mărturisirea apostolică, şi anume că Iisus Hristos este Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu întrupat, Care a fost făgăduit încă din rai protopărinţilor noştri, Mântuitorul şi Răscumpărătorul neamului omenesc. Cine va birui până la urmă, numai Dumnezeu ştie. Să ne rugăm pentru păstrarea în noi a luminii lui Hristos şi pentru alungarea întunericului învăţăturilor mincinoase. Suntem înclinaţi spre rău; ca atare, nu este de mirare că minciuna prinde puteri. Ea umblă deja pe străzi fără să se ferească, în vreme ce mai înainte se ascundea cu teamă de privirile creştinilor credincioşi.

[1] Aluzie la natura demonică a fenomenelor din spiritism – n.tr

Sâmbătă [II Cor. 3, 12-18; Lc. 6, 1-10]

Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini si le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; si totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. în acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-1 vede nimeni si negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care 1-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii – chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Si aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.

Vineri [Col. 2,1-7; Lc. 9, 12-18]

Minunata saturare a poporului în pustie închipuie saturarea credincioşilor în Sfânta împărtăşanie cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului. Domnul sade deoparte; poporul e aşezat în cete; Apostolii mijlocesc, primesc pâinea şi o împart. Aşa e şi acum: credincioşii în întregul lor sunt împărţiţi pe cete – micile Biserici locale, în care Domnul, stând de faţă în chip nevăzut, împarte Trupul şi Sângele Său prin urmaşii Apostolilor. Atunci le-a grăit Apostolilor, iar acum urmaşilor acestora: „Daţi-le voi să mănânce”. Atunci, la fel ca acum, poporul credincios stă necontenit înaintea Domnului, postind, ascultând cuvântul Lui şi căutând prin rugăciune tămăduirea de păcate, atunci când se pregătesc să se apropie de dumnezeieştile Taine. Astfel, taina începută prin arătarea pe pământ a Domnului continuă până acum şi va continua până la sfârşitul veacului. Şi în veacul cel viitor va fi un fel de împărtăşanie, căci Domnul a făgăduit că le va da celor mântuiţi să guste din mana cea ascunsă şi din pomul vieţii (Apoc. 2, 7 şi 17). Şi în raiul cel pământesc era rânduită pentru pro-topărinţii noştri o împărtăşanie de taină – gustarea din pomul vieţii; iar în Biserica Vechiului Testament, o preînchipuire a împărtăşaniei era mâncarea mielului pascal. Astfel, împărtăşirea cea de taină a început o dată cu neamul omenesc, 1-a însoţit şi îl va însoţi în vecii cei veşnici, în felurite chipuri, dar cu un singur înţeles:părtăşia cea mai strânsă cu Domnul; căci „în El era viată, si viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Celui zidit după chipul lui Dumnezeu i se si cade să fie într-o astfel de părtăsie cu Acela „Care e strălucirea slavei Tatălui şi chipul Ipostasului Său” (Evr. 1, 3).

Joi [Col. l, 24-29; Lc. 9, 7-11]

Auzind despre faptele lui Hristos Mântuitorul, Irod a zis: „Lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este, dar, Acesta?” şi a dorit să-L vadă. A dorit să îl vadă şi a căutat prilej pentru asta, însă nu s-a învrednicit, fiindcă o făcea nu pentru credinţă şi mântuire, ci din curiozitate deşartă. Curiozitatea e o gâdilare a minţii; nu adevărul este calea ei, ci noutatea. Ca atare, de multe ori ea nu se mulţumeşte cu adevărul însuşi, ci caută să ajungă prin mijlocirea lui la ceva deosebit; şi născocind acest „ceva” deosebit, se opreşte asupra lui şi îi atrage şi pe alţii. Adevărul rămâne aici în umbră, şi în faţă stă născocirea. Aşa sunt în zilele noastre năravurile minţii nemţeşti. Nemţii sunt înnebuniţi după născociri. Au acoperit întregul tărâm al adevărului dumnezeiesc, ca şi cu un nor, cu născocirile lor. Luaţi dogmele, luaţi morala, luaţi istoria, luaţi cuvântul lui Dumnezeu, totul este ticsit de născociri, încât nu mai poţi să ajungi la adevărul lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceste născociri îi interesează – pe ei şi pe cei de acelaşi cuget cu ei. Adevărul lui Dumnezeu este simplu: cum să se îndeletnicească mintea trufaşă cu el? Mai bine să născocească de-ale sale. Este mai original, deşi aceste născociri sunt slabe ca pânza de păianjen. Ca să vedeţi că aşa este, uitaţi-vă la teoriile cosmogonice actuale: seamănă cu aiurarea unui om beat sau care vorbeşte în somn. Dar cât de bune par ele celor care le-au inventat! Câte puteri şi cât timp se irosesc pentru asta – şi totul în zadar! Lucrul s-a săvârşit simplu: „A zis, şi s-au făcut; a poruncit, şi s-au zidit”. Mai bine de atât n-o să descopere nimeni.

Miercuri [Col. l, 18-23; Lc. 8, 22-25]

Intrând în corabie pentru a trece de cealaltă parte a lacului, se gândeau, oare, Apostolii, că îi va prinde furtuna şi se vor găsi în primejdie de moarte? Şi totuşi, furtuna s-a pornit şi nu mai credeau că vor scăpa cu viaţă. Aceasta este calea vieţii noastre! Nu ştii cum şi de unde se iveşte nenorocirea ce poate să ne strivească. Văzduhul, sau apa, sau focul, sau fiara, sau omul, sau pasărea, sau casa – într-un cuvânt, tot ce ne înconjoară poate să devină unealta morţii noastre. De aici legea: trăieşte în aşa fel ca să fii gata în orice clipă de întâlnirea cu moartea şi să intri fără teamă pe tărâmul ei. în clipa asta eşti viu, dar cine ştie dacă vei mai fi viu si în cea următoare? Acest gând să te şi stăpânească. Fă tot ce te îndatorează să faci rânduielile vieţii pământeşti, dar nu uita nicicum că poţi să te muţi degrabă în locul de unde nu mai e întoarcere. Uitarea acestui fapt nu va amâna ceasul morţii, şi alungarea din minte cu bună ştiinţă a acestei clipe de întorsătură hotărâtoare nu va micşora însemnătatea veşnică a ceea ce va fi cu noi după mutarea la cele veşnice, încredinţându-ţi viaţa şi toate ale tale în mâna lui Dumnezeu, să petreci ceas după ceas cu gândul că fiecare din ele este cel de pe urmă. în timpul vieţii, asta va face să se micşoreze numărul desfătărilor deşarte; iar în ceasul morţii, această înfrânare va fi răsplătită fără de măsură printr-o bucurie care nu-şi are perechea printre bucuriile vieţii.

Marţi [Col. 1, 1-2, 7-11; Lc. 8, 1-3]

Domnul propovă-duieşte, femeile îi slujesc din avutul lor şi, în acest chip, se arată oarecum ca părtaşe la propovăduire. Nu tuturor li s-a dat a propovădui Evanghelia, dar toţi pot să ajute la răspândirea ei si să fie părtaşi la această lucrare – cea dintâi ca însemnătate pe pământ. Asemenea ajutoare au fost multe în vremea ostenelilor Sfinţilor Apostoli de răspândire a Evangheliei şi, la urma urmei, în toată istoria Bisericii, neîncetând a apărea până în ziua de azi. Apostolii noştri se ostenesc cu râvnă în Caucaz şi în felurite locuri ale Siberiei, răbdând nevoile şi lipsurile de tot felul. Ei continuă lucrarea Domnului şi a Sfinţilor Apostoli. Femeile şi bărbaţii care le dau ajutor se fac deopotrivă cu femeile care slujeau Domnului si se vor învrednici de aceeaşi răsplată ca şi ele. Domnul a zis: „Cel care primeşte pe cel pe care-1 voi trimite Eu, pe Mine Mă primeşte” (In. 13,20). Asta înseamnă că El socoate pe cei trimişi la propovăduire întocmai ca pe Sine; prin urmare, şi slujirea adusă trimişilor Săi o socoate întocmai ca pe slujirea adusă Lui însuşi. Potrivit cu legea bunătăţii şi dreptăţii Sale, cel care primeşte pe cineva capătă şi răsplată pe măsură (Mt. 10, 41). îmi pare că aceasta ar trebui să fie destul îndemn de a nu ne zgârci cu jertfele spre ajutorarea marii lucrări a pro-povăduirii Evangheliei.

Luni [Filip. 4,10-23; Lc. 7, 36-50]

Pentru ce Simon fariseul îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: „Dacă ar fi prooroc…”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri – lumesc şi duhovnicesc – nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: „Dacă nu ştie, atunci ce fel de prooroc este?”. Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.