Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33]

„Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osândi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, având înaintea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ, împărăteasa de la miazăzi îi va osândi şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna si în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Si totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipăreşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atât de nelegiuită ca si faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mântuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpetenie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare!

Sâmbătă [II Cor. 8, 1-5; Lc. 8,16-21]

„Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă, şi nimic tainic care să nu devină cunoscut si să nu vină la arătare.” înseamnă că oricât ne-am ascunde faptele noastre rele, acestea sunt trecute, chiar dacă noi nu vrem, într-un zapis ce se va face arătat la vremea lui. Care este hârtia pe care se scriu aceste lucruri? Conştiinţa noastră. Câteodată îi poruncim să tacă, iar ea tace; de tăcut tace, însă îşi face treaba şi trece faptele noaste în catastif cu cea mai mare amănunţime. Dar ce e de făcut, dacă acolo sunt scrise multe lucruri rele? Trebuie şterse însemnările. Cum? Cu lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi vor şterge tot şi nu va mai rămâne nici urmă din lucrurile rele scrise acolo; iar de nu le vom şterge, vom fi siliţi la judecată să le citim, unul câte unul, noi înşine şi întrucât dreptatea va stăpâni atunci în conştiinţă, tot noi ne vom rosti osânda, iar Domnul o va întări. Hotărârea luată atunci va fi nestrămutată, căci fiecare se va osândi pe sine si nimănui nu-i va mai arde de păcatele celorlalţi; şi totul se va săvârşi într-o clipită: vei privi şi te vei vedea aşa cum eşti, iar de la Domnul Cel Pretutin-denea-Fiitor vei auzi îndată întărirea osândei si totul se va sfârşi…

Vineri [I Tes. 2,14-19; Lc. 11,23-26]

„Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Reiese că poţi să te osteneşti o viaţă întreagă si să socoti c-ai adunat multe bunătăţi de tot felul, dar totul e fără de folos, fiindcă n-ai adunat cu Domnul. Dar ce înseamnă a aduna cu Domnul? înseamnă a te osteni şi a lucra după îndreptarul credinţei în Domnul, după îndreptarul poruncilor Lui, cu ajutorul harului Său, însufleţindu-te prin făgăduinţele Lui: a trăi aşa încât duhul vieţii tale să fie duhul lui Hristos. în lume sunt două tărâmuri – al binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii. Numai binele şi adevărul alcătuiesc o bogăţie adevărată, trainică şi de preţ; dar binele şi adevărul vin numai de la Domnul şi se dobândesc numai cu ajutorul Lui. Se înţelege că cine nu adună cu Domnul nu adună bine şi adevăr, nu adună ceea ce putem numi adevărată avuţie, trainică şi de preţ şi orice ar aduna este degeaba, osteneală zadarnică, risipă de puteri şi timp.

Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23]

„Când cel tare şi înarmat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai tare vine asupra lui şi-1 înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpânirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vădeşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sunetul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte si îl tiraniseste fără să întâmpine vreo împotrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă si pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul si îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; si atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obşteasca rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu sufletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.

Miercuri [I Tes. 2,1-8; Lc. 11, 9-13]

Domnul îndeamnă la rugăciune prin făgăduinţa că aceasta va fi ascultată, dând ca pildă lămuritoare milostivirea părintelui trupesc, care e binevoitor faţă de cererile copiilor săi. Tot aici însă dă de înţeles care sunt pricinile pentru care oamenii nu sunt ascultaţi sau nu li se împlinesc rugăciunile si cererile. Un părinte nu dă copiilor săi piatră în loc de pâine, nici şarpe în loc de peşte; dacă un părinte trupesc nu face asta, cu atât mai mult Tatăl Ceresc, iar noi cerem adeseori piatră şi şarpe. Ni se pare că cerem pâine şi peşte; dar Tatăl Ceresc vede că ceea ce cerem va fi pentru noi piatră sau şarpe şi nu ne dă. Părinţii varsă înaintea lui Dumnezeu rugăciuni fierbinţi pentru fiul lor, ca El să-i rânduiască aşa cum e mai bine, dar totodată cer ceea ce socot ei că e mai bine pentru fiul lor – viaţă, sănătate, fericire. Domnul le aude rugăciunea lor şi rânduieşte cum e mai bine pentru fiul lor, numai că nu după mintea celor care II roagă, ci precum este cu adevărat mai bine pentru fiul lor, de exemplu trimiţând o boală care le omoară fiul. Celor ce mărginesc totul la viaţa de aici li se pare că Dumnezeu nu le-a ascultat rugăciunea, ci le-a făcut în necaz, ori 1-a lăsat pe cel pentru care ei s-au rugat în voia soartei sale; pentru cei ce cred însă că viaţa de acum e doar o pregătire pentru cealaltă viaţă, nu încape îndoială că fiul pentru care sau rugat s-a îmbolnăvit şi a murit tocmai pentru că rugăciunea lor a fost ascultată şi fiindcă pentru el era mai mai bine să plece de aici, decât să rămână. Vei zice: „Dar atunci de ce să ne rugăm?”. Nu trebuie să te rogi, însă, rugându-te pentru ceva anume, trebuie mereu să adaugi: „Dacă Tu, Doamne, crezi că asta este spre mântuire”. Sfântul Isaac Şirul sfătuieşte să începem orişice rugăciune prin cuvintele: „Tu, Doamne, ştii ce îmi este de folos: fă, dar, cu mine după voia Ta”.

Marţi [I Tes. 1, 6-10; Lc. 11,1-10]

Domnul a dat o rugăciune de obşte pentru toţi, cuprinzând în ea toate nevoile noastre, duhovniceşti şi trupeşti, lăuntrice şi din afară, veşnice si vremelnice. Dar fiindcă într-o singură rugăciune nu poţi înşira toate lucrurile pentru care ajungi în această viaţă să te rogi lui Dumnezeu, după rugăciunea cea de obşte a dat un îndreptar pentru atunci când vrem să cerem un anume lucru: „Cereţi şi vi se va da; căutaţi si veţi găsi; bateţi şi vi se va deschide”, în biserica lui Dumnezeu aşa se şi face: creştinii se roagă împreună pentru nevoile obşteşti, dar fiecare în parte înfăţişează lui Dumnezeu nevoile şi trebuinţele sale. împreună ne rugăm în biserică după rânduielile lăsate de Sfinţii Părinţi, care nu sunt altceva decât Rugăciunea Domnească tâlcuită şi înfăţişată în felurite chipuri; iar în parte ne rugăm acasă, fiecare pentru ale sale, precum ştie. Si în biserică putem să ne rugăm pentru ale noastre, si acasă putem să ne rugăm pentru ale obştii. Pentru un singur lucru trebuie să ne îngrijim: ca atunci când stăm la rugăciune, fie că suntem acasă ori în biserică, la noi în suflet să fie rugăciune adevărată, adevărată întoarcere şi suire a minţii noastre către Dumnezeu. Fiecare să facă asta aşa cum ştie. Nu sta ca o statuie şi nu bălmăji rugăciunile ca o maşină muzicală întoarsă cu cheiţa. Poţi să stai solemn şi să mormăi cât vrei, dacă mintea îţi hoinăreşte şi inima ţi-e plină de cugetări deşarte. Dacă tot te-ai sculat la rugăciune, ce te costă să-ţi iei cu tine şi mintea împreună cu inima? Şi ia-le, chiar de se vor împotrivi. Atunci se va înfiripa o rugăciune adevărată, ce va atrage mila lui Dumnezeu şi făgăduinţa făcută rugăciunii de către Dumnezeu – „cereţi şi vi se va da” – se va împlini. Adeseori, Dumnezeu nu dă fiindcă nu vede o cerere, ci numai oameni care stau ca şi cum ar cere.

Luni [I Tes. 1, 1-5; Lc. 10, 22-24]

„Nimeni nu ştie cine este Tatăl, decât numai Fiul şi cui voieşte Fiul să-i descopere”; iar Fiul a fost pe pământ şi ne-a descoperit toate câte ne sunt de trebuinţă – atât El însuşi, cât şi prin Duhul Sfânt, care lucra în Apostoli. Prin urmare, nu vei şti şi nu poţi şti despre Tatăl şi despre cele dumnezeieşti mai mult decât vei găsi în Evanghelie şi în scrierile Apostolilor. Nu căuta mai mult si nu gândi că vei mai afla altundeva adevărul despre Dumnezeu si planurile dumnezeieşti. Ce comoară mare avem!.. Totul s-a spus deja. Nu-ţi mai sparge capul, ci primeşte cu credinţă ceea ce ni s-a descoperit. Ni s-a descoperit că Dumnezeu e Unul după fire şi întreit în Ipostasurile Sale – Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că Dumnezeu Cel în trei Ipostasuri a zidit toate cu cuvântul Său, toate le ţine în dreapta Sa şi poartă grijă de toate – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că eram într-o stare de fericire şi am căzut, iar pentru reînnoirea şi răscumpărarea noastră Fiul lui Dumnezeu, Cel de-al doilea Ipostas al Prea-sfintei Treimi, S-a întrupat, a pătimit, a murit pe cruce, a înviat şi s-a suit la ceruri – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi ţine-o ca atare. Ni s-a descoperit că cel ce vrea să se mântuiască trebuie să creadă în Domnul şi, primind harul dumnezeiesc în Sfintele Taine, să trăiască în poruncile Domnului cu ajutorul Lui, luptându-se cu patimile şi poftele prin nevoinţe potrivite – primeşte această cunoştinţă cu credinţă şi fă astfel. Ni s-a descoperit că cel ce trăieşte precum a arătat Domnul ajunge după moarte în locaşurile cele luminoase, unde începe fericirea veşnică; iar cel ce nu trăieşte astfel începe după moarte să guste din chinurile iadului – primeşte această cunoştinţă cu credinţă, povăţuindu-te şi însufleţindu-te prin ea spre fapte bune şi spre nevoinţe. Asemenea şi celelalte descoperiri dumnezeieşti să le primeşti cu credinţă şi să le ţii neabătut. Nu trebuie să îţi spargi capul pentru a inventa ceva „original”; iar pe cei care fac pe deştepţii să nu-i asculţi, că nu ştiu unde merg.

A douăzeci si doua duminică după Cincizecime [Gal. 6,11-18; Lc. 16,19-31]

Pilda despre bogat şi Lazăr arată că aceia care nu au trăit cum se cuvine îşi vor da seama de greşeala lor, dar nu vor mai avea atunci putinţa de a se îndrepta. Ochii lor se vor deschide si vor vedea limpede care e adevărul. Amintindu-şi că pe pământ sunt mulţi orbi asemenea lor, vor vrea ca vreunul dintre cei morţi să fie trimis la ei, pentru a-i încredinţa că trebuie să trăiască şi să vadă lucrurile doar după îndreptarul Descoperirii (Revelaţiei) Domnului. Nici aceasta însă nu li se va da, fiindcă Descoperirea este ea însăşi îndestulătoare mărturie pentru cei care vor să cunoască adevărul, iar pe cei ce nu doresc şi nu iubesc adevărul, nici învierea cuiva din morţi nu va putea să-i înduplece a crede. Simţămintele acelui bogat le încearcă, pesemne, toţi cei care se mută de aici. Prin urmare, potrivit încredinţării celor de dincolo, care va fi şi încredinţarea noastră a tuturor, singura noastră călăuză adevărată în calea vieţii este Descoperirea Domnului. Dincolo însă această încredinţare va fi pentru mulţi prea târzie; aici ar fi mai folositoare, dar n-o au toţi. Să credem, cel puţin, mărturiei celor de dincolo, punându-ne în locul lor. Cei care sunt în chinuri nu mint; părân-du-le rău pentru noi, ei vor ca ochii noştri să se deschidă, ca să nu ajungem în locul chinurilor lor. Despre aceste lucruri nu putem vorbi aşa cum vorbim adesea despre întâmplările obişnuite: „Ei, o să treacă într-un fel sau altul”. Nu, asta n-o să treacă „aşa, cumva”. Trebuie să avem la temelie credinţa cea bună, ca să nu nimerim în locul bogatului din pildă.

Sâmbătă [II Cor. 5,1-10; Lc. 7, 2-10]

Ce chip luminos sutaşul! Cum a ajuns la atâta credinţă, încât i-a întrecut pe toţi israeliţii, care erau hrăniţi cu dumnezeiasca descoperire, cu proorociile şi cu minunile? Evanghelia nu ne arată asta, ci doar ne zugrăveşte credinţa lui şi povesteşte cum 1-a lăudat Domnul. Calea credinţei este o cale tainică, ascunsă. Cine poate să explice fie şi în ceea ce îl priveşte cum se încheagă în inimă convingerile credinţei? Cel mai bine ne lămureşte Sfântul Apostol, numind credinţa „dar al lui Dumnezeu”. Credinţa este, cu adevărat, un dar al lui Dumnezeu, însă necredincioşii sunt fără de răspuns, fiindcă ei înşişi sunt vinovaţi că nu primesc acest dar. Acolo unde nu are cine să primească darul, el nu se dă, căci asta ar însemna risipirea lui în zadar. Cum devine sufletul capabil să primească darul credinţei, e greu de spus. La sutaş vedem o mare smerenie, în pofida faptului că avea putere lumească, virtuţi si minte ageră. Oare nu smerenia atrage marea milă a lui Dumnezeu care dăruieşte credinţa? Nu e deloc de mirare. Oricum, toată lumea ştie că necredincioşii sunt totdeauna trufaşi, iar credinţa cere în primul rând ca mintea să se plece sub jugul său.

Vineri [Col. 4,10-18; Lc. 10,1-15]

Oare în lumea de dincolo cei care nu L-au primit pe Domnul vor avea parte de acelaşi pogorământ pe care 1-au avut de la El când trăiau încă pe pământ? Nu, nicidecum. Trimiţând pe „cei şaptezeci” la propovăduire, Domnul le-a poruncit ca acolo unde nu sunt primiţi să spună la răspântii: „şi praful care s-a lipit de picioarele noastre din cetatea voastră vi-1 scuturăm vouă; dar aceasta să ştiţi, că s-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu”; adică: „Nu avem nevoie de nimic dintr-ale voastre; nu pentru vreun câştig umblăm cu pro-povăduirea, ci pentru a vă vesti pacea şi împărăţia lui Dumnezeu. Nu vreţi să primiţi aceste bunătăţi – cum doriţi; noi mergem mai departe”. Această poruncă e pentru vremea de acum; dar în viitor ce va fi? „Mai uşor va fi Sodomei în Ziua Judecăţii, decât cetăţii aceleia.” Asta înseamnă că necredincioşii n-au de ce să nădăjduiască în pogorământul Domnului. Li se îngăduie să îşi facă de cap pe pământ; dar o dată cu moartea, întreaga furtună a mâniei lui Dumnezeu se va porni asupra lor. Mare nefericire să fii necredincios! Nici pe pământ ei nu au bucurii, căci fără Dumnezeu şi fără Domnul Iisus Hristos Mântuitorul si Răscumpărătorul şi aici totul este întunecat şi trist; iar ce-i aşteaptă dincolo, nu se poate descrie în cuvinte şi nici măcar nu ne putem închipui. Vor dori să nu mai fie, dar nici aceasta nu li se va da.