Sfîntul Amfilohie, din copilărie iubind pe Dumnezeu, s-a făcut călugăr şi îşi petrecea viaţa pustniceşte. El, fugind de gîlcevile şi tulburările lumeşti, petrecea în singurătate într-un loc pustiu, slujind lui Dumnezeu cu osîrdie şi nevoindu-se într-o peşteră patruzeci de ani. Murind păstorul Bisericii Iconiei, îngerul Domnului s-a arătat noaptea lui Amfilohie şi i-a zis: „Amfilohie, să mergi în cetate şi să paşti oile cele dumnezeieşti!” Dar el n-a vrut.
Sfântul Petru s-a născut pe 1 aprilie 1749 în satul Niegoș din Muntenegru. A primit tunderea în monahism la vârsta de doar 12 ani. Când a adormit în Domnul Mitropolitul Sava, în anul 1782, Sfântul Petru a fost întronizat ca mitropolit și domnitor (voievod) al Muntenegrului. Și-a închinat întreaga sa viață ocrotirii și mântuirii poporului său. A reușit să împace taberele potrivnice din țară și să ocrotească micul său regat de atacurile vrăjmașilor. Renumită a fost victoria sa asupra oștirilor lui Napoleon I-ul la Boca în Dalmația.
Deși era foarte aspru cu sine însuși, întotdeauna era drept și plin de pogorământ față de ceilalți. Deși devenise domnitor sau voievod, a continuat să trăiască precum un simplu călugăr într-o chilie strâmtă, urmându-și asprul său program ascetic. Și-a încredințat sufletul său Domnului în data de 18 octombrie 1830. Moaștele lui făcătoare de minuni se află intacte în Mănăstirea Cetinje.
Să avem parte de sfintele lui rugăciuni!
Protos. Leontie Fusa
În curtea Mănăstirii de maici Jupa din Muntenegru se află mormântul Sfântului Sfințit Cuvios Mucenic Gavriil. Pururea pomenitul Mitropolit Amfilohie al Muntenegrului și Litoralului a spus maicilor ca abia după ce vor fi finalizate lucrările de pictură la biserica Sfântului Apostol și Evanghelist Luca, să se purceadă la dezgroparea moaștelor Sfântului Nou Mucenic Gavriil pentru a fi expuse spre venerare în biserică. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, în Mănăstirea de maici Jupa a fost martirizat Sfântul Gavrilo Župski. A fost prins la Buna Vestire în 1942, scos din biserică după Sfânta Liturghie, chinuit și interogat la sediul partizanilor, iar apoi aruncat de viu în Groapa de plăci Dragovoljića, unde și-a predat sufletul lui Dumnezeu în chinuri. Ulterior a fost adus și înmormântat în mănăstire, unde încă se află moaștele sale. El se află pe lista noilor martiri ai Mitropoliei Muntenegrului și Litoralului care au fost canonizați în comun.
Acatistul și viața Sfântului Gavriil, în limba sârbă, aici:
Cuviosul Antonie s-a născut într-o familie evlavioasă din Novgorod în secolul al XII-lea și a devenit ucenicul Sfântului Varlaam (pomenit pe 6 noiembrie). A fost trimis într-o misiune la Constantinopol pentru nevoile mănăstirii și și-a continuat călătoria cu un pelerinaj la Sfintele Locuri. Întorcându-se în Rusia după cinci ani, l-a aflat pe Sfântul Varlaam pe patul de moarte, așteptându-și iubitul ucenic pentru a-și lua rămas bun de la el și a-l numi succesorul său (1193). Antonie s-a supus voinței părintelui său duhovnicesc, dar a renunțat la demnitatea sa câțiva ani mai târziu pentru a se retrage aproape de lacul Dâmsk, la cincisprezece verste distanță de Tihvin, în regiunea Novgorod, pe un deal pierdut în pădurea de nestrăbătut. Trăind la început într-o peșteră, iar mai apoi într-o colibă de lemn, făcea o foarte aspră nevoință și purta lanțuri. O mulțime de ucenici s-au adunat împrejurul lui și cu binecuvântarea Arhiepiscopului Isaia de Novgorod și cu ajutorul Cneazului Alexandru Nevski (pomenit pe 23 noiembrie), a întemeiat acolo o mănăstire închinată Sfântului Antonie cel Mare și Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După fericita sa adormire (24 iunie 1224), moaștele Cuviosului au atras o mulțime de pelerini.
(traducere: Protosinghel Leontie Fusa; sursa: ΝΕΟΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ, τομος δεκατος, ΙΟΥΝΙΟΣ, pag. 287)
sursa imaginilor: http://dymskij.ru/svytyny_obiteli
Întru moartea sa cea mucenicească, Halvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.
Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul este cinstit până astăzi ca patron al oraşului Oslo (a cărui stemă îl înfăţişează ţinând în mâini trei săgeţi şi o piatră de moară) şi al celor nevinovaţi. Mai multe parohii ortodoxe din Norvegia şi numeroase biserici catolice şi aşezăminte filantropice creştine îl au ca ocrotitor. Parohia ortodoxă română din capitala Norvegiei este ocrotită de Sfinţii Mucenici Ioan Valahul (12 mai) şi Halvard Norvegianul (15 mai), sărbătoriţi în calendar la un interval de doar două zile. Continuă să citești
În această lună, în ziua a treia, pomenirea celui între sfinţi a părintelui nostru Irodion stareţul de la mânăstirea Lainici.
Acest Cuvios părinte Irodion este unul dintre marii părinţi duhovniceşti ai monahismului românesc, care au strălucit în mănăstirile din Oltenia. Sfinţenia sa a strălucit vreme de o jumătate de veac în viaţa duhovnicească a mănăstirii Lainici, fiind un călugăr de mare înfrânare şi neîncetată rugăciune. Fericitul s-a născut la Bucureşti, în anul 1821 şi de mic a intrat în nevoinţa călugărească la mănăstirea Cernica. Aici, în scurt timp a deprins meşteşugul luptei duhovniceşti, încât pe mulţi întrecea cu rugăciunea, smerenia, cinstea şi ascultarea. Însuşi Sfântul Ierarh Calinic, stareţul său, văzându-i râvna călugărească l-a primit în rândul monahilor, dându-i numele de Irodion. De atunci fericitul a înmulţit şi mai mult ostenelile şi nevoinţele, postind îndelungat şi împlinindu-şi canonul şi pravila cu multă osârdie. Nu lipsea niciodată de la slujbele bisericeşti, iar ziua lucra împreună cu părinţii la ascultările cele mai grele.
Mai târziu, când Sfântul Calinic a devenit episcop al Râmnicului, cunoscând îndeaproape petrecerea Cuviosului, l-a adus de la Cernica la schitul Lainici, de pe Valea Jiului. Aici l-a hirotonit diacon şi preot şi apoi la numit egumen al acestui schit. Datorită virtuţilor sale alese de părinte duhovnicesc, Sfântul Calinic l-a ridicat în rangul cel mai înalt al călugăriei, acela de arhimandrit, alegându-l totodată şi duhovnicul său.
Ca preot şi duhovnic fericitul Irodion s-a nevoit atât de multă că chipul nevoinţelor sale nimeni nu-l poate spune, că se ostenea mai mult decât toţi şi se silea să fie plăcut tuturor cu cuvântul şi cu fapta. Dar, cu cât se silea pentru viaţa duhovnicească, cu atât era mai cuprins de dorinţa după liniştire şi rugăciune neîncetată. Astfel că în repetate rânduri s-a retras din ascultarea de povăţuitor la părinţilor şi fraţilor pentru a fi cât mai aproape de Dumnezeu. De cele mai multe ori Cuviosul era numit stareţ al obştii sale ca să înlăture instabilităţii ce se arătau în sânul monahilor de la Lainici.
Toţi părinţii şi fraţii au cerut acum Sfântului Calinic să le trimită stareţ pe părintele Irodion ca să le fie păstor, precum şi mai înainte le-au fost. Ca să arte că vor fi ascultători Cuviosului, părinţii l-au încredinţat pe Sfântul Calinic şi pe sfinţia sa părintele Irodion, că nu vor ieşi din cuvântul lui, pentru mântuirea lor, până la sfârşitul vieţii lor. Pentru aceasta s-au rugat să nu-i lase, ci să l-e fie milostiv precum Duhul Sfânt îl va lumina asupra nevredniciei lor. În acest fel Cuviosul Părinte Irodion ajunge din nou la conducerea obştii de la Lainici, unde toţi îl cinsteau şi îl iubeau ca pe un adevărat tată şi părinte duhovnicesc. La cererea părinţilor de a pune stareţ pe Părintele Irodion s-a adăugat şi rugămintea urmaşii ctitorilor mănăstirii, care au scriu Sfântului Calinic să pună stareţ pe părintele Irodion, care are duhul înţelepciunii şi al smereniei. Astfel plăcutul lui Dumnezeu Irodion ajunge, în urma acestor insistente cereri, pentru a treia oară stareţ.
Odată numit stareţ, Sfântul Cuvios Irodion s-a străduit şi mai mult, lucrând cu sârg la buna chivernisire a mănăstirii. Pentru că monahii de la schitul Locurele nu terminaseră de zidit biserica, vrednicul stareţ s-a silit să sfârşească lucrare şi după un scurt timp a cerut Sfântului Calinic să sfinţească biserica cea nouă. Apoi, vrednicul părinte stareţ Irodion şi-a îndreptat atenţia spre sporirea numărului monahilor de la Lainici. Pentru aceasta a cerut Sfântului Calinic să-i aprobe trecerea în rândul călugărilor a mai mulţi fraţi, pe care i-a povăţuit la viaţa pustnicească şi la rugăciunea neîncetată. În toate şi în alte multe fapte osteneala Sfântului s-a arătat pentru toţi pilduitoare. Deci, sporind cinstea şi vrednicia lui, Sfântul Calinic l-a chemat la Craiova şi i-a încredinţat rânduiala de ecleziarh. Dar dragostea pentru pustie şi pentru chinovia lui, la scurt timp, la făcut pe Cuviosul să ceară să revină la schitul său. Astfel Sfântul, călăuzit de smerenie s-a retras şi a revenit la schitul său, spre a-l izbăvi de necazuri şi de neorânduială. De acum înainte, mult încercatul întru ale nevoinţelor călugăreşti Cuviosul Părinte Irodion avea să readucă întregii obşti încrederea în Dumnezeu şi dorinţa de viaţă duhovnicească, să le insufle părinţilor şi fraţilor ascultarea şi smerenia şi să le întărească voinţa de a birui toate ispitele vieţii. Ca şi Sfântul Calinic de la Cernica, Părintele nostru socotea că supunerea smerită este cea mai mare virtute pentru monahi şi temelia vieţii călugăreşti. Dar aceasta se dobândeşte, zicea Sfântul, prin rugăciune, smerenie şi neîncetată ascultare. Prin aceste pilde duhovniceşti şi învăţături de suflet folositoare, vieţuitorii mânăstirii şi binecredincioşii creştini luau mare folos duhovnicesc de la Cuviosul, sfinţenia şi poveţele lui fiind împărtăşite tuturor cu mare dragoste, ca o binecuvântare de la Dumnezeu. Însă pe cei răzvrătiţi şi neascultători îi scotea afară din obşte, după porunca Apostolului Pavel, ca să nu vatăme pe alţii. Astfel că faima mânăstirii a crescut odată cu lucrările duhovniceşti ale Cuviosului Părinte stareţ Irodion. Mănăstirea era şi un adăpost pentru călătorii care treceau din Transilvania în Oltenia şi invers, care găseau aici pe lângă cuvântul Sfântului Stareţ şi o ospitalitate părintească. Întru toate sufletul sfânt al Cuviosului Irodion ridica din teamă şi frică, din mâhnire şi îndoială, din nelinişte şi ispită, tămăduind pe cei bolnavi şi scoţând duhurile cele necurate cu rugăciunile sale. În asemenea viaţă şi osteneală s-a săvârşit Sfântul Irodion în primăvara anului 1900, la 3 mai, când a trecut la cele veşnice. Trupul său pătruns de lucrarea Duhului Sfânt a fost aşezat în mormânt dea dreapta sfântului altar, rămânând aici până în ajunul prăznuirii Sfântului Ierarh Calinic, la 10 aprilie anul 2009.
Atunci, prin bunăvoinţa Sfântului, cinstitele sale moaşte au fost ridicate din mormânt şi aşezate cu rugăciune şi priveghere de mitropolitul locului şi de părinţii mânăstirii în biserica cea amare, spre închinare şi mângâiere a tuturor călugărilor şi credincioşilor olteni şi de pretutindeni.
Cu ale lui sfinte rugăciuni Doamne Iisuse Hristoase miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi.
Tot în această zi, pomenirea Sfinţilor Mucenici Timotei şi Mavra, soţia sa
Acest sfânt Timotei aflându-se în chipul clericilor, în Egipt, fiind anagnost, învăţa poporul din satul Penapeon sfintele cuvinte. După aceea luându-şi femeie pe Mavra, şi nelocuind cu dânsa nici douăzeci de zile, a fost pârât, şi l-au dus la Arian, guvernatorul Tebaidei. Acesta i-a poruncit să-şi aducă cărţile pe care le citea creştinilor, el însă n-a voit să facă aceasta, ci încă a zis guvernatorului că el îşi ţine cărţile în loc de copii, şi cu acestea se întăreşte şi de îngeri este păzit, când îi cheamă într-ajutor prin puterea dumnezeieştilor cuvinte ce erau scrise în cărţi; şi că nimeni nu-şi va da de bunăvoie copiii săi spre moarte. Pentru aceasta i-au băgat prin urechi piroane de fier arse, din care i s-au vătămat luminile ochilor, şi i s-au scurs. După aceea îi legară gleznele la o roată i-au pus o zăbală în gură, şi l-au spânzurat cu capul în jos, legându-i o piatră de grumaji. Dar neslăbindu-se el cu aceste chinuri, a gândit guvernatorul să amăgească pe femeia lui, Mavra, şi a luat-o cu amăgiri, zicându-i să se împodobească şi să slujească idolilor. Iar ea nu a ascultat de dânsul, ci mai vârtos ascultând ce o învăţa sfântul Timotei, soţul ei, ea a mărturisit înaintea guvernatorului că este creştină. Atunci i-au smuls părul capului şi i-au tăiat degetele şi au băgat-o în apă clocotită, în care nefiind opărită sfânta, a crezut guvernatorul că apa nu este clocotită şi a poruncit să i se toarne apă în mână. Atunci sfânta a luat cu mâna ei apă din căldare şi turnându-i în mână s-a jupuit pielea de pe mâna guvernatorului. Pentru aceasta au fost răstigniţi amândoi, şi stând nouă zile răstigniţi, se învăţau unul pe altul să rabde chinurile, şi se sfătuiau să nu slăbească, şi aşa şi-au dat sufletele în mâinile lui Dumnezeu.
În vremea când se aflau sfinţii pe cruce, diavolul venind în vedenie la sfânta muceniţă Mavra, i-a dat un pahar de miere cu lapte, şi o îndemna să-l bea, iar ea cu rugăciunea sa l-a alungat; şi iarăşi a văzut cum a dus-o la o apă curgătoare, şi o îndemna să bea; dar ea zise: „Nu voi bea dintr-acestea, ci din paharul vieţii şi al nemuririi ce mi-a pregătit Hristos” – şi aşa a fost diavolul biruit şi s-a depărtat de la dânsa. Şi venind îngerul lui Dumnezeu la dânsa, a văzut sfânta că a dus-o la cer, şi luând-o de mână îi arătă un scaun, şi haină luminoasă peste dânsa şi o cunună, şi-i zise: „Acestea ţi s-au gătit ţie”. După aceea a dus-o într-un loc mai înalt, şi iarăşi îi arătă alt scaun şi haină înfrumuseţată şi cunună, şi-i zise: „Acestea s-au gătit spre moştenire bărbatului tău. Iar osebirea locului însemnează că bărbatul tău a fost pricinuitor al mântuirii tale”.
Tot în această zi, pomenirea Preacuviosului părintelui nostru Teodosie, Egumenul Lavrei Peşterilor din Kiev şi începătorul monahismului de obşte în Rusia.
Părintele Teodosie s-a născut în 1009. A crescut alături de părinții săi în Vasilkov și Kursk. Tatăl său era judecător. Teodosie a fost un tânăr pios și drept, care mergea la biserică în fiecare zi și citea cu atenție Sfânta Scriptură. Viața lui era închinată Domnului. El ducea o viață simplă și se bucura să lucreze pământul alături de țărani, ceea ce nu era pe placul mamei sale. La 13 ani tatăl său a murit iar Teodosie a început să se gândească la cuvintele Domnului Cine iubește pe tată, ori pe mamă, mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; și cine iubește pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine. (Matei 10:37). Cu aceste cuvinte ale Mântuitorului în minte, el s-a hotărât să-și lase mama și să meargă la Kiev unde să se alăture Părintelui Antonie despre care el auzise mai înainte.
La întâlnirea cu Teodosie, Antonie i-a arătat viața austeră pe care o ducea și peștera mică și incomodă în care trăia. Teodosie i-a răspuns că însuși Domnul l-a trimis la el și că el, Teodosie, i se va supune în toate. Conștient de măreția viitorului acestuia, Antonie l-a acceptat și l-a chemat pe ieromonahul Nikon să-l tundă. În acel moment avea 23 de ani.
Deoarece mănăstirea creștea în continuu, Antonie, dorindu-și o viață austeră, s-a mutat într-o peșteră pe care și-a săpat-o singur într-un deal din apropiere, care a devenit cunoscut ca Peșterile de Aproape. El l-a numit pe Varlaam din Kiev ca stareț. Teodosie a rămas cu Varlaam la mănăstirea Peșterilor de Departe. După ce Varlaam a părăsit Mănăstirea Peșterilor pentru a merge la Mănăstirea Dimitriev, Teodosie a fost ales părinte superior de către frații săi, călugării. Din această însărcinare, el a vegheat viața călugărilor și, ca un adevărat lider, a dat exemplu participând la toate muncile obișnuite ale obștei: căratul apei, tăiatul lemnelor, coptul, etc.. El a înființat lângă mănăstire un adăpost pentru săraci și handicapați care a fost întreținut de călugări folosind o zecime din veniturile mănăstirii.
Odată cu creșterea obștii, Teodosie a văzut necesitatea stabilirii unui set de regulii pentru viața comunitară. Pentru stabilirea acestui cod de reguli el a luat ca model viața comunitară a mănăstirii Studion din Constantinopol și a folosit regulamentul de la Studion ca bază pentru păstorirea obștii din Mănăstirea Peșterilor. Punând accentul pe caritate și bunuri comune, regulile au dus la renașterea idealului cenobitic strict și au dat monahismului rus caracterul său cordial.
Teodosie și-a menținut echidistanța față de certurile frecvente dintre prinți și nu s-a sfiit să-i admonesteze ca un părinte spiritual când a fost cazul. Chiar și în cazul Prințului Sviatoslav, pe care l-a admonestat că i-a uzurpat tronul fratelui său, Iziaslav, Teodosie a fost capabil să mențină relații pașnice. Mai mult, Sviatoslav a donat pământul pentru construcția unei biserici de piatră.
Nici Sfântul Teodosie și nici Sfântul Antonie nu au văzut această biserică finalizată. Părintele Antonie a adormit în 1073, urmat de Părintele Teodosie în 3 mai 1074. Înainte de a trece la Domnul, Teodosie l-a uns pe discipolul său Ștefan ca stareț.
Inițial, a fost pus în peșteră, de unde moaștele sale descoperite intacte de starețul Nestorie împreună cu călugărul Nestor, autorul Cronicii de Început, obștea mănăstirii le-a transferat în noua catedrală în 1092. Într-o procesiune solemnă, moaștele sale au fost transferate în Catedrala Adormirii în 14 august 1092. În 1106, Părintele Teodosie a fost ridicat la rangul de sfânt și adăugat listei celor canonizați. Prăznuirea se face pe 3 mai, ziua adormirii lui la Domnul.
Tot în această zi, cinstirea Icoanei Maicii Domnului din Sven
Icoana Maicii Domnului din Sven, numită și „Svenskaya” a fost pictată de Sfântul Alipie, iconarul Peșterilor, fiind renumită pentru vindecarea orbilor, a celor posedați și considerată de mult timp protectoare de dușmani.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor mucenici Diodor şi Rodopian diaconul.
Aceştia au trăit în zilele aceleiaşi persecuţii a lui Diocleţian, iar pentru credinţa în Hristos au suferit ocări multe şi chinuri şi bătăi, la Afrodisia Cariei, în Asia Mică, mai apoi fiind ucişi cu pietre şi-au dat sufletele lui Dumnezeu.
Tot în această zi, pomenirea preacuviosului părintelui nostru Petru, făcătorul de minuni, episcopul Argosului.
Tot în această zi, pomenirea sfinţilor douăzeci şi şapte de mucenici, care prin foc s-au săvârşit.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
În această zi se face pomenirea Sfântului Apostol Iacob, fratele Sfântului Ioan, de Dumnezeu Cuvântătorul
Acest Iacob a fost fiul lui Zevedei, şi fratele lui Ioan cuvântătorul de Dumnezeu. După chemarea lui Andrei şi Petru, a fost chemat şi el cu fratele său de Mântuitorul la apostolat. Aceştia îndată lăsând pe tatăl lor şi corabia şi celelalte toate au urmat Domnului. Şi atâta i-a iubit încât unuia i-a dăruit a se rezema pe pieptul Său, iar celuilalt i-a dăruit să bea paharul pe care şi El l-a băut. Şi ei atâta râvnă aveau pentru Dânsul, încât au pornit să pogoare foc din cer ca să topească pe cei ce nu credeau. Şi poate că ar fi făcut aceasta, de nu i-ar fi oprit Hristos prin bunătatea Sa. Drept aceea îi lua pururea cu Sine pe aceştia şi pe apostolul Petru la rugăciune şi la alte orânduieli, învăţându-i cele mai înalte şi mai tainice dogme. Pe acest fericit Iacob, după patima şi înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos, nesuferindu-l Irod să îndrăznească şi să propovăduiască mântuitoarea învăţătură, a pus mâinile pe dânsul, şi l-a omorât, trimiţându-l al doilea mucenic la Stăpânul Hristos, după mucenicul Ştefan.
Tot în această zi, pomenirea Sfântului Ignatie Briancianinov
Acest mare dascăl al rugăciunii lui Iisus s-a născut în anul 1807, într-o familie de nobili ruși, în provincia Vologda. Din botez s-a numit Dimitrie. De mic se arăta foarte înțelept și evlavios, iubind mai ales liniștea, rugăciunea, slujbele Bisericii și citirea cărților sfinte.
Dotat cu o inteligență de excepție, tânărul Dimitrie este remarcat în scurtă vreme de marele duce Nicolae, viitorul țar, și este luat sub protecția acestuia. Totuși, succesul său în cercurile înalte ale societății nu îi dădea împlinire sufletească. Mângâierea sa o găsea doar în slujbele Bisericii și în scrierile Sfinților Părinți, în care afla îndrumări sigure spre mântuire. În cele din urmă, demisionând din funcția de ofițer în armata țarului, părăsește lumea și în anul 1827 intră împreună cu un prieten în nevoința monahală, la Mănăstirea „Sfântul Alexandru Svirski”, sub povățuirea Sfântului Leonid, viitorul stareț de la Optina. La început a făcut ascultare la bucătărie, sub porunca unui fost iobag al tatălui său, gustând pentru prima oară din roadele adevăratei smerenii. Fiind supus întru totul tuturor, tânărul ucenic era iubit de toți părinții din mănăstire pentru smerenia și ascultarea sa.
În anul 1829 se stabilește, împreună cu starețul său, în obștea Mănăstirii Optina, o vestită sihăstrie a Rusiei pravoslavnice. Este nevoit apoi să treacă prin mai multe mănăstiri, suferind de boli, de foame, de frig, însă fără să cadă în deznădejde. În anul 1832 a primit tunderea monahală sub numele de Ignatie și a fost numit egumen la Mănăstirea Lopotov. Apoi, în 1834, este numit stareț la Mănăstirea „Sfântul Serghie”, aproape de Petersburg, unde a înnoit în întregime viața duhovnicească și a crescut mai mulți fii sufletești.
Lucrarea sa nu a fost lipsită de multe osteneli, necazuri, ispite și dușmani – o cruce pe care arhimandritul Ignatie a purtat-o cu multă răbdare și despre care avea să scrie mai apoi: „Acolo m-a învrednicit Domnul Cel Milostiv să cunosc această bucurie și această pace a sufletului, pe care cuvintele nu pot să o exprime. Acolo m-a învrednicit să gust iubirea și dulceața duhovnicească, chiar în momentul în care îmi întâlneam dușmanul care voia să-mi ia viața și fața dușmanului se făcea în ochii mei ca fața unui înger luminat… Ce privilegiu să fii jertfă, asemenea lui Hristos, sau mai degrabă, ce privilegiu să fii răstignit lângă Mântuitorul…”.
Dobândind darul lacrimilor, al smereniei și al sfintei rugăciuni cea din inimă, Cuviosul Ignatie a adunat în jurul său multe suflete cu viață aleasă, arzând ca o făclie nestinsă în mijlocul lor, fiind căutat de toți ca un mare dascăl al rugăciunii lui Iisus. Încă a scris cu mare înțelepciune și câteva cărți de zidire duhovnicească, arătând tuturor calea dobândirii sfintei rugăciuni a inimii.
În anul 1857 a fost hirotonit episcop de Stavropol, un oraș din Caucaz. Însă după patru ani, din cauza bolii se retrage iarăși la liniște, devenind doctor iscusit de suflete, căutat de mulți fii.
La 30 Aprilie 1867 își dă duhul în mâinile Domnului, lăsând în urmă numeroși ucenici. După sfârșitul său fericit, Sfântul Ignatie a apărut în mijlocul unei lumini orbitoare unuia dintre fiii săi duhovnicești, spunându-i: „Tot ce am scris în cărțile mele este adevărat!”.
Pentru sfințenia vieții lui, Sfântul Ierarh Ignatie a fost canonizat în anul 1988 de Biserica Ortodoxă Rusă, cu zi de prăznuire la 30 Aprilie.
Tot în această zi, Tot în această zi, pomenirea Sfintei Muceniţe Arghira, care a mărturisit pe Hristos în Constantinopol, la anul 1720, şi s-a săvârşit chinuită în temniţă.
Această nouă muceniță s-a născut la Brusa, din părinți binecredincioși. De îndată ce Arghira s-a cununat după rânduială cu un bărbat creștin, un anume turc din vecinătate s-a aprins de necurata poftă față de ea și a chemat-o cu nerușinare să trăiască cu el. De Hristos iubitoarea Arghira a respins cu hotărâre murdara îndrăzneală a necuratului turc. Acesta, turbat de ură, s-a dus și a clevetit-o la judecător, cum că mai întâi ar fi vrut să treacă la Islam dar mai apoi s-a răzgândit. Această Sfântă Arghira a petrecut începând cu acel ceas 16 ani de temniță grea, fiind târâtă din tribunal în tribunal, și din oraș în oraș, pentru că nu a voit să se lepede de credința ei în Hristos, pre Carele L-a iubit mai presus decât orice pe pământ. La sfârșit, ea a murit într-una din închisorile din Constantinopol, la anul 1725.
Tot în această zi, pomenirea celui între Sfinţi Părintelui nostru Donat, Episcopul Evriei.
Acest sfânt părinte a trăit în zilele lui Teodosie cel Mare, fiind episcop în cetatea ce se cheamă Evria, în Epirul cel vechi. Şi lângă acea cetate era un sat ce se numea Soria, la care era un izvor cu apă, şi câţi beau dintr-însul mureau cu amar. Aflând de aceasta preasfântul episcop Donat, a mers la izvor cu clericii săi, şi cum a sosit s-a făcut tunet, şi îndată ieşind de acolo un balaur purtător de moarte, care îşi avea cuibul la izvor a întâmpinat pe fericitul, şi încerca să împiedice cu coada sa picioarele asinului, pe care era sfântul călare. Iar sfântul întorcându-se şi văzând balaurul, a luat funia cu care bătea asinul şi a lovit spinarea balaurului, cu aceasta făcând pe balaur să ia rană purtătoare de moarte; pentru că îndată a căzut şi a murit. Atunci au adunat lemne cei ce au văzut minunea, şi au făcut foc, şi au ars fiara. Şi nimenea nu cuteza să se apropie de apă şi să o guste; iar sfântul făcând rugăciune, şi binecuvântând izvorul şi bând el întâiul, a făcut pe ceilalţi să bea fără de frică. Acestea aflând Teodosie împăratul, a chemat pe toţi episcopii, câţi erau acolo, şi a întrebat: „Care este Donat, cel ce a lovit balaurul cu biciul şi l-a omorât, şi cu rugăciunea sa a scos apă din pământ şi din cer ploaie a pogorât?” Iar ei îl arătară zicând: „Acesta este, împărate”; şi împăratul sărutân-du-l, îl duse la împărăteasă, şi căzând amândoi apucară picioarele sfântului, rugându-l şi zicând: „Robul lui Dumnezeu, rugămu-te, fă milă cu noi; că avem numai o fiică singură născută, care este bântuită de cumplit demon, încât suntem foarte mâhniţi la suflet, şi de o vei tămădui, ia-ţi jumătate din avuţia ei”. Sfântul zise: „Să vină copila”; iar ei luară pe sfântul de-l duseră la dânsa. Şi certând sfântul pe demon, şi gonindu-l, îndată s-a tămăduit copila. Dându-i împăratul făgăduinţa, sfântul n-a primit să o ia, dar pentru buna sa voinţă a cerut să i se dea un loc ce îi era aproape de oraşul lui, şi se chema Omfalion, foarte bun ca să-şi facă biserică. Pe care îndată împăratul i l-a dăruit cu carte poruncitoare. Fiind atuncea şi secetă mare pe pământ, cu învoirea împăratului a ieşit sfântul afară din cetate şi a făcut rugăciune, şi a căzut atâta ploaie din cer în cetate şi împrejur, că s-a umplut pământul, încât se părea că va fi potop. Iar împăratul avea grijă de sfântul, căci era numai cu o haină îmbrăcat şi ploaia era grea. Iar dacă a venit sfântul în curtea împărătească, nefiind nicidecum udat, s-au minunat toţi; deci împăratul se bucura de cuvintele lui şi dându-i mult aur pentru zidirea bisericii şi alte lucruri iscusite pentru podoaba aceleiaşi biserici, l-a trimis la locaşul său. Apoi mergând şi făcând biserica, şi gătindu-şi mormântul său, foarte bătrân fiind, s-a mutat către Domnul.
Tot în această zi, Cinstirea Icoanei Maicii Domnului „a pătimirilor”
Această Icoană a Maicii Domnului și-a primit numele „a pătimirilor”, deoarece pe fiecare parte a Maicii Domnului se află câte un înger ținând în mână uneltele pătimirilor Domnului: Crucea, sulița și buretele.
***
Tot în această zi, pomenirea sfântului Clement, făcătorul de canoane, care în pace s-a săvârşit.
Tot în această zi, pomenirea sfântului mucenic Maxim.
Tot în această zi, aflarea moaştelor sfântului sfinţitului mucenic Vasile, episcopul Amasiei.
Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.
SINAXARUL TRIODULUI ÎN SFÂNTA ŞI MAREA LUNI; Protos. Leontie Fusa, Schitul „Sfântul Gheorghe”, Cloşca
VIAŢA SFINŢILOR MUCENICI MAXIM, CVINTILIAN ŞI DADAS DIN OZOVIA
Împărăţind Diocleţian şi Maximian, păgânii împăraţi, iar antipaţi fiind Tarcvinie şi Gavinie, în al doilea an al stăpânirii lor, s-a ridicat diavoleasca mânie asupra creştinilor. Pentru că, stăpânind acei împăraţi şi antipaţi toată lumea, a ieşit de la dânşii această poruncă: „Deşi ştim că toţi cei ce sunteţi sub stăpânirea noastră cinstiţi cu cucernicie pe zei, însă noi avem purtare de grijă pentru bună îndreptare a toată împărăţia. Şi pe toţi care în vremurile noastre stăpânesc părţile Romanilor, îi rugăm şi îi sfătuim, ca şi pe ceilalţi să-i aducă spre cinstirea zeilor şi spre dragostea către dânşii în toate chipurile. Iar de se va afla cineva, în orice loc, pomenind numele lui Hristos, unul ca acela va porni mânia noastră asupra sa”. Continuă să citești
POMENIREA SFÂNTULUI ŞTEFAN, EPISCOPUL PERMULUI, DIN RUSIA, NOUL FĂCĂTOR DE MINUNI (26 aprilie)
Cuviosul, Părintele nostru Ştefan, era de neam rus, din părţile de miazănoapte ce se numeau Dvin, din cetatea ce se cheamă Ustiga, din părinţi vestiţi, fiu al unui bărbat credincios şi de Hristos iubitor, anume Simeon, unul din clericii soborniceştii biserici a Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, cea de la Ustiuz; şi maică-sa asemenea era creştină şi se numea Maria. Fiind încă copil, l-a dat la învăţătura cărţii, în care a sporit bine pentru că, fiind deştept, învăţa degrabă, încît într-un an a putut citi pe carte şi s-a deprins cu dumnezeiasca Scriptură, apoi s-a făcut cititor în soborniceasca biserică. Şi a întrecut pe mulţi vîrstnici din neamul său prin isteţimea minţii şi cu priceperea sa, sporind mai mult ca toţi cu înţelegerea şi cu darul lui. Cu copiii ce se jucau nu se însoţea, nici nu se amesteca cu cei ce alergau la deşertăciuni şi la obrăznicii, nici nu se întovărăşea cu cei îndărătnici şi răzvrătiţi; ci numai în dumnezeiasca mărire se îndeletnicea, străduindu-se la înţelegerea Sfintei Scripturi şi a altor cărţi.
Crescînd în feciorie, curăţenie şi deplină înţelepciune, a citit multe cărţi ale Testamentului celui Vechi şi ale celui Nou, socotind deşertăciunea vieţii acesteia de puţină vreme, care trece ca iuţeala rîului şi ca floarea ierbii se vestejeşte. Apoi s-a aprins de dumnezeiasca dragoste, care niciodată nu cade şi s-a tuns în monahiceasca rînduială, în cetatea Rostovului, în mănăstirea Sfîntului Grigorie, de Dumnezeu Cuvîntătorul, aproape de episcopie; pentru că acolo erau multe cărţi şi lui îi plăcea să se îndeletnicească cu citirea lor. Iar tunderea lui s-a făcut în vremea episcopului Arsenie, de către un egumen anume Maxim. El se ostenea dîrz cu viaţa monahicească, nevoindu-se cu postul, rugăciunea, lacrimile, curăţia, smerenia, înfrînarea, răbdarea, bunătatea, ascultarea, dragostea şi cu alte fapte bune şi mulţi îşi doreau o astfel de viaţă plăcută lui Dumnezeu. Şi învăţîndu-se în legea Domnului ziua şi noaptea, adunîndu-şi folosul din cărţi, a scris cu mîna sa multe cărţi care şi pănă astăzi mărturisesc cugetarea întru Dumnezeu şi dragostea de osteneală.