Luni [Filip. 4,10-23; Lc. 7, 36-50]

Pentru ce Simon fariseul îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: „Dacă ar fi prooroc…”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri – lumesc şi duhovnicesc – nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: „Dacă nu ştie, atunci ce fel de prooroc este?”. Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.