Sâmbătă [II Cor. 3, 12-18; Lc. 6, 1-10]

Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini si le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; si totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. în acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-1 vede nimeni si negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care 1-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii – chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Si aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.