A douăzecea duminică după Cincizecime

[Gal. 1, 11-19; Lc. 7,11-16].

Domnul vede o mamă îndurerată pentru moartea fiului şi se milostiveşte de ea; altă dată, a fost chemat la o nuntă şi a luat parte la bucuria casnică. Prin asta a arătat că a lua parte la bucuriile şi întristările lumeşti obişnuite nu e un lucru potrivnic duhului Său. Aşa fac şi creştinii adevăraţi, evlavioşi, care îşi petrec viaţa cu frică de Dumnezeu. Totuşi, ei fac deosebire între feluritele rânduieli lumeşti. Fiindcă în ele s-au strecurat multe lucruri în care Dumnezeu nu poate să binevoiască. Sunt unele obiceiuri născute din patimi şi născocite spre îndestularea lor; altele sunt hrănite doar de deşertăciune. Cel care are duhul lui Hristos ştie să aleagă binele de rău: de cel dintâi se ţine, pe celălalt îl leapădă. De cel ce face asta cu frică de Dumnezeu niciodată nu se înstrăinează ceilalţi, fiindcă chiar dacă el se poartă altfel decât ei, o face în duhul iubirii şi pogorământului faţă de neputinţele fraţilor săi. Numai duhul râvnei lipsite de măsură obişnuieşte să scoată ochii oamenilor, pricinuind neînţelegeri şi rupturi. Acest duh nu poate nicicum să se abţină de la dăscăliri şi mustrări, în vreme ce omul cu duh creştinesc adevărat se îngrijeşte doar cum să se orându-iască creştineşte pe sine şi pe ai săi, socotind că nu îi e îngăduit să se amestece în treburile altora şi zicându-şi: „Cine m-a pus pe mine judecător?”. Prin această blândeţe el îi face pe toţi să îl iubească şi le insuflă respect faţă de rânduielile pe care le ţine, în vreme ce acela care vrea să-i dăscălească pe toţi se face neiubit şi aduce defăimare asupre bunelor rânduieli pe care le ţine. în astfel de împrejurări este nevoie de smerenie, de smerenie creştinească. Această smerenie este izvorul înţelepciunii creştineşti, care ştie să se poarte cum trebuie în toate împrejurările.

Sâmbătă [II Cor. l, 8-11; Lc. 5, 27-32].

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Ce mângâiere pentru păcătoşi! însă ei trebuie să se lase de păcate şi să lucreze numai binele; ba şi făcând binele, să se socoată pe sine drept păcătoşi şi nu numai cu limba, ci şi cu inima. Nu păcătui, dar pocăieşte-te ca un adevărat păcătos şi strigă către Domnul ca să te miluiască. De vei avea această stare sufletească, înseamnă că stai întru adevăr; îndată ce ţi se va sui la cap dreptatea şi vei începe să te socoti fără de păcat, să ştii că te abaţi de la calea dreaptă şi te duci la cei cărora nu este mântuire. Cum poate fi împăcată viaţa dreaptă cu simţământul păcătoşeniei? Asta întreabă numai cărturarii, care scriu, însă nu făptu-iesc; pentru cel ce merge pe calea făptuitoare, lucrurile sunt atât de limpezi, că nici nu e în stare să priceapă cum ar putea să fie altfel.

Vineri [Filip. 3, 8-19; Lc. 7, 31-35].

„Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam”, adică pe necredincioşi? Dacă Domnul pune această întrebare parcă nedumerit, nu se cuvine cu atât mai mult nouă să ne minunăm că este pe lume necredinţă? S-ar părea că e cu neputinţă să te împotriveşti evidenţei; şi totuşi, unii fac astfel. Că satana se împotriveşte – asta nu-i de mirare; i-o arată şi numele: potrivnic al binelui şi al adevărului; el vede limpede că Dumnezeu este, că îl va judeca şi îl va osândi, că pedeapsa îi e deja pregătită, dar se împotriveşte în continuare şi nu cu alt ţel decât răul şi, prin urmare, spre mai marea sa pierzanie. Oare nu acelaşi duh al luptei împotriva lui Dumnezeu îi stăpâneşte pe necredincioşi? Cel puţin după cunoştinţele pe care le avem despre suflet şi lucrările lui, necredinţa este de neînţeles atunci când avem atâtea temeiuri vădite pentru a crede; la fel cum robia în care se află păcătosul faţă de păcat este de neînţeles, de vreme ce el ştie limpede că păcatul îl duce la pierzare. Si încă o contradicţie! Numai necredincioşii şi iubitorii de patimi tăgăduiesc existenţa satanei şi a duhurilor necurate. Cei care ar trebui să îi susţină cu cea mai mare tărie se leapădă cu totul de ei. Oare nu cumva o fi de la demoni şi ştiinţa asta? întunecaţii iubesc întunericul şi îi învaţă pe oameni să spună că ei nu există şi că în lumea spirituală totul se întâmplă de la sine, fără vicleniile şi cursele lor.

Joi [Filip. 3,1-8; Lc. 7,17-30].

Sfântul Ioan înaintemer-gătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Domnul: „Tu eşti Cel Care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?”. Nu pentru sine a întrebat aceasta, fiindcă ştia fără sminteală cine este Iisus Hristos, ci pentru ucenicii Săi; iar ucenicii n-au căutat răspunsul la această întrebare din dorinţa de a iscodi, ci din dorinţa nefăţarnică de a afla adevărul. Unii ca aceştia nu au nevoie de vorbe multe; Domnul nici n-a zis altceva, decât a arătat lucrurile săvârşite de El chiar atunci. Faptele lui cele dumnezeieşti dădeau mărturie despre dumnezeirea Lui. Acest lucru era atât de limpede, încât cei ce veniseră cu întrebarea n-au stăruit. Aşa se întâmplă întotdeauna. Puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în Biserică; cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. Această dovadă dobândită prin încercări pune capăt tuturor întrebărilor şi odihneşte cu desăvârşire mintea omului; iar pentru cel care nu vrea să creadă şi, pierzându-şi credinţa, începe să caute în Biserică nu temeiuri pentru a crede, ci îndreptăţiri pentru necredinţa sa, nici o dovadă nu i se pare îndestulătoare. El socoteşte necredinţa sa ca fiind întemeiată, chiar dacă temeiurile ei sunt şubrede şi nimicnice; dar dacă asta vrea inima lui, trece orice neajuns cu vederea.

Miercuri [Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7,1]

„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti: „Doamne, Tu eşti Domnul meu”, ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric – simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte… Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla întru voia Ta”. Si strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.

Marţi [Filip. 2,17-23; Lc. 6,37-45].

Nu judeca, iartă, dă… La prima vedere, numai pierderi şi niciun câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: „Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da”. Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nicio îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba! Cum se va întrista şi amărî cel care n-a ştiut să se folosească cu iscusinţă de averea sa, la vremea potrivită! Va vrea atunci să ierte tot şi să dea toate ale sale, dar va fi prea târziu; fiecare lucru la vremea lui. Toţi însă aleargă după câştigul care pică iute în mână, aproape deodată cu cheltuiala. Cel care cheltuieşte duhovniceşte seamănă cu unul care aruncă în vânt, numai că el nu în vânt aruncă, ci în mâinile lui Dumnezeu, în aceste mâini bunurile tale sunt în pază sigură şi le vei primi înapoi neîntârziat. Nu ţi se cere decât credinţă şi nădejde.

Luni [Filip. 4,10-23; Lc. 7, 36-50]

Pentru ce Simon fariseul îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: „Dacă ar fi prooroc…”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri – lumesc şi duhovnicesc – nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: „Dacă nu ştie, atunci ce fel de prooroc este?”. Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.

Vineri [Filip. 1, 27; 2,4; Lc. 6,17-23].

Domnul îi fericeşte pe cei săraci, pe cei ce flămânzesc, pe cei ce plâng, pe cei defăimaţi, însă numai dacă ei suferă acestea pentru Fiul Omului; asta înseamnă că este fericită viaţa înconjurată de toate felurile de nevoi şi lipsuri. Potrivit acestui cuvânt al Domnului, desfătările, îndestularea şi cinstirile nu sunt un bine; şi aşa este, însă atâta vreme cât omul are parte de tihna lor, nu îşi dă seama de asta. Numai atunci când se slobozeşte din vraja lor, el vede că acestea nu sunt un bine, ci doar părerea binelui. Sufletul nu poate trăi fără desfătări, dar adevăratele desfătări nu surtt ale simţurilor; nu poate trăi fără comori, însă adevăratele comori nu sunt aurul şi argintul, nu casele şi vesmintele luxoase, nu îndestularea aceasta din afară; nu poate trăi fără cinstiri, însă adevăratele cinstiri nu sunt ploconirile de robi ale oamenilor. Există alte desfătări, altă îndestulare, alte cinstiri, duhovniceşti, înrudite sufletului. Cel ce le află nu le va mai dori pe cele din afară; şi nu numai că nu le va dori, ci chiar le va dispreţui şi le va urâ, din pricină că ele le îngrădesc pe cele duhovniceşti, nu lasă sufletul să le vadă pe acestea, îl ţin în întuneric, în beţie, în năluciri. Ca atare, ei aleg din tot sufletul sărăcia, necazurile şi lipsa de slavă, simţindu-se bine în mijlocul lor, îngrădiţi de vraja lumii amăgitoare. Dar ce să facă cei cărora totul le merge bine? Să fie faţă de toate acestea ca şi cum nu le-ar avea, după cuvântul Apostolului

Joi [Filip. 1, 20-27; Lc. 6, 12-19].

„Şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Iată temeiul şi începutul privegherilor creştineşti de toată noaptea. Căldura rugăciunii goneşte somnul, si răpirea duhului nu îţi îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevăraţii rugători nu bagă de seamă curgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune şi deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârşire, trebuie ridicată povara şi nevoinţa privegherii. Pe aceasta au purtat-o şi o poartă sihastrii; au purtat-o şi o poartă închinoviaţii; au purtat-o şi o poartă mirenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit şi pentru totdeauna: pacea sufletului şi străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbeşte şi se istoveşte. Starea aceasta este foarte de preţ pentru cei ce râvnesc să sporească duhovniceşte! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri (în Athos), oamenii nu vor să se despartă de ele. Toţi recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu doreşte să schimbe această rânduială, din pricina folosului pe care îl primeşte inima de la privegheri. Somnul odihneşte si hrăneşte trupul mai mult decât orice; iar privegherea îl smereşte mai mult decât orice. Cel care a dormit pe săturate se îngreunează la lucrările duhovniceşti şi este rece faţă de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră şi arde cu duhul. Dacă e vorba să învăţăm trupul ca pe un rob să facă binele, niciun mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoştinţă cu stăpânirea duhului asupa sa şi se obişnuieşte să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.

Marţi [Filip. 1, 8-14; Lc. 5,12-16].

A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Si îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar. Aşa e si în viaţa duhovnicească. Trebuie să fii treaz, să priveghezi, să te rogi: boala cea din păcate nu se va mai întoarce. Dacă nu vei lua aminte la tine însuţi şi fără chibzuinţă îţi vei îngădui să priveşti şi să asculţi şi să vorbeşti orice, cum să nu se scoale păcatul şi să nu prindă putere din nou? Domnul i-a poruncit leprosului să plinească toate rânduielile cuvenite, potrivit legii. Iată ce înseamnă asta: după mărturisire trebuie să primeşti canonul şi să-l plineşti întocmai; în el este ascunsă o mare putere de prevenire a bolilor sufleteşti. Dar de ce spune câte unul: „M-a biruit deprinderea păcătoasă, nu pot să mă abţin”? Fie pentru că pocăinţa şi spovedania lui nu au fost depline, fie că măsurile de prevenire au fost prea slabe, fie pentru că omul se cruţă pe sine: vrea să facă totul fără osteneală şi silire de sine şi e batjocorit de vrăjmaşul. Hotărăşte-te să ţii piept până la moarte şi arată asta prin fapte: vei vedea ce putere este ascunsă aici. E drept că întotdeauna când o patimă pare de nebiruit, vrăjmaşul stăpâneşte sufletul; asta însă nu este o îndreptăţire, fiindcă diavolul va fugi îndată ce vei săvârşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întoarcerea lăuntrică.