ACATISTUL SFINȚILOR CUVIOŞI SILA, PAISIE ŞI NATAN DE LA SIHĂSTRIA PUTNEI (fragment) Protos. Leontie Fusa, Schitul „Sfântul Gheorghe”, Cloşca (Arhiepiscopia Tomisului)
Troparul Înjumătățirii Sfintei Cincizecimi, glas 8
Înjumățindu-se praznicul, sufletul meu cel însetat adapă-l cu apele dreptei cinstiri de Dumnezeu, Mântuitorule; că tuturor ai strigat: cel însetat să vină la Mine și să bea. Izvorule al vieții noastre, Hristoase Dumnezeule, slavă Ție!
Întru moartea sa cea mucenicească, Halvard a lepădat toate bogăţiile lumii, şi plăcerile cele păcătoase în picioare le-a călcat; şi deşi scumpul lui trup a fost aruncat în adâncurile apelor, la porunca dumnezeiască dintru acestea s-a ridicat, dând credincioşilor semn că sufletul lui s-a înălţat la ceruri, unde se roagă neîncetat lui Dumnezeu pentru noi toţi.
Sfântul Mucenic Halvard Norvegianul este cinstit până astăzi ca patron al oraşului Oslo (a cărui stemă îl înfăţişează ţinând în mâini trei săgeţi şi o piatră de moară) şi al celor nevinovaţi. Mai multe parohii ortodoxe din Norvegia şi numeroase biserici catolice şi aşezăminte filantropice creştine îl au ca ocrotitor. Parohia ortodoxă română din capitala Norvegiei este ocrotită de Sfinţii Mucenici Ioan Valahul (12 mai) şi Halvard Norvegianul (15 mai), sărbătoriţi în calendar la un interval de doar două zile. Continuă să citești
ACATISTUL SFÂNTULUI IERARH IACOB PUTNEANUL, MITROPOLITUL MOLDOVEI, Protos. Leontie Fusa, Schitul „Sfântul Gheorghe”, Cloşca (Arhiepiscopia Tomisului), aprilie 2019
Trecând prin Postul Mare, am trăit evenimentul Învierii, care a fost în inima propovăduirii creștine chiar mai înainte ca Evangheliile să fie scrise. Unii tâlcuitori notează că toate prorociile Vechiului Testament despre darul Sfântului Duh, (cum este cea a lui Ioil 2, 28: „Voi vărsa din Duhul Meu peste tot trupul”), se refereau la sfârșitul veacurilor. Potrivit înțelegerii lor, aceasta urma să se întâmple atunci când Dumnezeu avea să reverse Duhul Său pe pământ. Însă, în comunitățile creștine timpurii, după Înviere și Cincizecime, bucuria și râvna creștinilor era întețită prin faptul că ei știau că trăiau deja vremurile de pe urmă, căci avuseseră deja experiența vie a Duhului Celui ce era menit să vină la sfârșitul veacurilor. Dumnezeu le dăduse deja arvuna moștenirii ce avea să vină[1] și așteptau venirea din nou a Domnului cu mare râvnă, strigând: „Maranatha, vino, Doamne”[2]. Sfântul Pavel le spune corintenilor cu o astfel de încredințare că „toate făgăduințele lui Dumnezeu, în El, sunt da; și prin El, amin”. Ceea ce Dumnezeu făgăduise a venit deja, pentru că El „ne-a pecetluit și ne-a dat arvuna Duhului în inimile noastre”[3]. Prin urmare, ei se simțeau strâns legați de sfârșitul veacurilor, de a Doua Venire a Domnului, și se rugau: „Fie ca harul lui Dumnezeu să vină, iar această lume să treacă”. Continuă să citești
În zilele acelea, Pavel şi Barnaba au înţeles primejdia şi au fugit în cetăţile Licaoniei: la Listra şi Derbe şi în ţinutul dimprejur. Şi acolo propovăduiau Evanghelia. Şi şedea jos în Listra un om neputincios de picioare, fiind olog, din pântecele maicii sale şi care nu umblase niciodată. Acesta asculta la Pavel când vorbea. Iar Pavel, căutând spre el şi văzând că are credinţă ca să se mântuiască, a zis cu glas puternic: Scoală-te drept, pe picioarele tale. Şi el a sărit şi umbla. Iar mulţimile, văzând ceea ce făcuse Pavel, au ridicat glasul lor în limba licaonă, zicând: Zeii, asemănându-se oamenilor, s-au coborât la noi. Şi numeau pe Barnaba, Zeus, iar pe Pavel, Hermes, fiindcă el era purtătorul cuvântului. Iar preotul lui Zeus, care era înaintea cetăţii, aducând la porţi tauri şi cununi, voia să le aducă jertfă împreună cu mulţimile. Şi auzind apostolii Pavel şi Barnaba, şi-au rupt veşmintele, au sărit în mulţime, strigând şi zicând: Bărbaţilor, de ce faceţi acestea? Doar şi noi suntem oameni, asemenea pătimitori ca voi, binevestind să vă întoarceţi de la aceste deşertăciuni către Dumnezeu cel viu, Care a făcut cerul şi pământul, marea şi toate cele ce sunt în ele, şi Care, în veacurile trecute, a lăsat ca toate neamurile să meargă în căile lor, deşi El nu S-a lăsat pe Sine nemărturisit, făcându-vă bine, dându-vă din cer ploi şi timpuri roditoare, umplând de hrană şi de bucurie inimile voastre. Şi acestea zicând, abia au potolit mulţimile, ca să nu le aducă jertfă.
La înjumătăţirea Praznicului s-a suit Iisus în templu şi a început să înveţe. Dar iudeii se mirau şi se întrebau: cum ştie Acesta carte, fără să fi învăţat? Atunci Iisus le-a răspuns şi a zis: învăţătura Mea nu este a Mea, ci a Celui care M-a trimis pe Mine. De va vrea cineva să facă voia Lui, va cunoaşte despre învăţătura aceasta dacă este de la Dumnezeu, sau dacă Eu o grăiesc de la Mine. Cel ce grăieşte de la sine îşi caută slava sa; iar cel ce caută slava celui care l-a trimis pe el, acela este adevărat şi în el nu este nedreptate. Oare nu Moise v-a dat vouă legea? Şi nimeni dintre voi nu ţine legea. De ce căutaţi să mă ucideţi? Răspuns-a mulţimea şi a zis: diavol ai; cine caută să te ucidă? Răspuns-a Iisus şi a zis către ei: un lucru am făcut şi toţi vă miraţi de el. Moise v-a dat vouă tăierea împrejur (nu fiindcă este de la Moise, ci de la părinţi), şi în zi de sâmbătă tăiaţi împrejur pe om. Dacă omul primeşte tăierea împrejur în zi de sâmbătă, ca să nu se strice legea lui Moise, pe Mine de ce vă mâniaţi pentru că am făcut sănătos un om întreg în zi de sâmbătă? Nu judecaţi după înfăţişare, ci să judecaţi după dreapta judecată. Dar unii din Ierusalim ziceau: nu este, oare, Acesta pe care vor să-L omoare? Şi iată că vorbeşte pe faţă şi ei nu-I zic nimic! Nu cumva căpeteniile au cunoscut că în adevăr Acesta este Hristos? Dar pe Acesta îl ştim de unde este; când însă va veni Hristos, nimeni nu ştie de unde este. Atunci Iisus, care învăţa în templu, a ridicat glasul şi a zis: Mă ştiţi pe Mine şi ştiţi şi de unde sunt? Eu n-am venit de la Mine, dar adevărat este Cel care M-a trimis pe Mine şi pe care voi nu-L ştiţi. Eu însă îl ştiu, căci de la El sunt şi El M-a trimis pe Mine. Atunci au vrut să-L prindă, dar nimeni n-a pus mâna pe Dânsul, pentru că nu venise încă ceasul Său.
Troparul Sfântului Mucenic Isidor din Hios, glasul al 4-lea:
Mucenicul Tău, Doamne, Isidor, întru nevoinţa sa, cununa nesctricăciunii a dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru.; că având puterea Ta, pe chinuitori a învins; zdrobit-a şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lui, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.
Cântarea 1, glasul al 8-lea. Irmos: Apa trecând-o…
Stih: Sfinte Mucenice Isidor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu rugăciunile tale, mucenice al lui Hristos, Isidore, dă-mi mie lumină din cer şi har ca să laud pomenirea ta cea cinstită, fericite.
Stih: Sfinte Mucenice Isidor, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi.
Cu totul ţi-a fost către Dumnezeu inima şi sufletul, mucenice Isidore, căci ai avut şi viaţă preacurată, nevoindu-te ca un mucenic.
Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Îndreptându-ţi sufletul după lege, fericite Isidore, ca o avuţie nerăpită ai ţinut credinţa cea mântuitoare nestrămutată, preafericite.
Şi acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin (a Născătoarei).
Cu adevărat născând pe Dumnezeu cel din fire, chiar te numeşti Născătoare de Dumnezeu, purtând cu adevărat şi numire de potriva dumnezeieştii naşteri, Preacurată.
Fapte 14, 6-18; In. 7,14-30
La înjumătăţirea praznicului se aude chemarea din partea Domnului: „Cel ce însetează să vină la Mine şi să bea” (In. 7, 37). Dacă aşa stau lucrurile, să mergem cu toţii la Dânsul! De orice ar înseta cineva – numai să nu fie un lucru potrivnic duhului Domnului – va fi negreşit îndestulat. Cei însetaţi de cunoaştere mergeţi la Domnul, căci El e Lumina cea neasemuită, Care luminează pe tot omul care vine în lume! Cei însetaţi după curăţirea de păcate şi potolirea văpăii conştiinţei, mergeţi la Domnul, căci El a purtat pe lemnul crucii păcatele întregii lumi, ştergând zapisul lor. Cei însetaţi de tihna inimii, mergeţi la Domnul, căci El e Vistieria a cărei stăpânire vă va face să uitaţi toate lipsurile şi să treceţi cu vederea toate bunătăţile, pentru a-L stăpâni numai pe El. îi trebuie cuiva putere? La El este toată puterea. Vrea cineva slavă? La El este slava cea mai presus de lume. Are cineva trebuinţă de libertate? El e dăruitorul libertăţii celei adevărate. El va dezlega toate nedumeririle noastre, va rupe legăturile patimilor, va risipi toate necazurile şi întristările, va da putere spre biruirea tuturor piedicilor, ispitelor şi curselor vrăjmaşului şi va netezi calea vieţii noastre duhovniceşti. Deci, să mergem cu toţii la Domnul!
Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)
Icoana relicvar cu o părticică din moaștele Sf. Macarie de la Saharna (Mănăstirea Cloșca, Jud. Constanța)
Icoana relicvar cu o părticică din moaștele Sf. Macarie de la Saharna (Mănăstirea Cloșca, Jud. Constanța)
VIAȚA CUVIOSULUI MACARIE
(1888 – 1969 zi de prăznuire 13/26 mai)
Micul Mihail se deosebea de ceilalţi copii de seama lui prin faptul că era foarte retras, iar în ochii lui puteai citi întotdeauna un sentiment de respect şi adâncă plecăciune pentru Ceva divin şi mai presus de lume pentru că Dumnezeu îşi alege slujitorii încă de la zămislirea lor. În familie se întâmpla să fie şi năstruşnic, ca un copil, dar desigur nu o făcea intenţionat. Astfel, atunci, când s-a făcut bun de lucru, era luat la treabă prin gospodărie. Numai că nu întotdeauna era de găsit, pentru că îşi meşterise singur din ce găsise ceva de tipul cadelniţei, cu care mergea prin ogradă şi cădea cântând cântări, pe care le auzea duminica la biserică. Tatăl lui îl certa pentru asta şi chiar îi mai dădea câte o palmă, la care copilul răspundea cu un zâmbet nevinovat: „O să vedeţi voi cum o să-mi sărutaţi mâina.” Aceste cuvinte îl făceau pe tatăl lui tot timpul să râdă şi îi alungau necazul. Când a mai crescut, Mihail iubea foarte mult să citească, deprinzând astfel destul de repede învăţătura cărţii. Mergea întotdeauna cu mama sa la biserică, unde îi plăcea foarte mult, dar îndoită îi era bucuria, când împreună cu părinţii lui mergeau la Saharna.Cu toate că acest drum îl făceau de cele mai dese ori pe jos, Mihail, acest suflet neprihănit, era de neobosit, pentru că acest drum îl ducea la mănăstirea, pe care o iubea foarte mult. Era frapat şi adânc mişcat de tot, ce găsise aici: munţii înalţi, care din trei părţi ascundeau mănăstirea de lume şi gălăgia ei, izvorul cu apă rece şi gustoasă, schitul cu biserica din stâncă, bisericile frumos împodobite şi cântările melodioase ale călugărilor localnici. Îndrăgise acest loc şi poate de aceea îl vedea în visurile sale ca pe un colţ de rai, binecuvântat de Dumnezeu.