Arhive categorie: Fără categorie

2 oct/15 oct: Sfântul Cuvios Feodor Ușakov, Amiralul (1817)

Sfântul Cuvios Feodor Ușakov, Amiralul (1817)

Amiral al flotei ruse, erou naţional. Şi sfânt. Pe măsura aşteptărilor timpului său şi a pildei înaintaşilor din şirul cărora se distinge Sfântul Cuvios Feodor din Sanaxar, monah îmbunătăţit al secolului al XVIII-lea, care, părăsind cariera militară, a ales calea mănăstirii spre câştigarea mântuirii. De asemenea, Sfântul Feodor poate reprezenta o cheie a înţelegerii rădăcinilor tulburărilor timpurilor noastre. Şi a croirii împlinirii autentice.

Se naşte la 13 februarie 1745, în provincia Iaroslavl. Părinţii, Praskovia şi Feodor, aparţin unor familii nobile care, pe fondul războaielor, urmare a tranzacţiilor nu mereu inspirate ale ascendenţilor, scăpătaseră. Prin urmare, singurele lucruri de preţ pe care le pot oferi copiilor lor sunt valorile morale atâta vreme cât, orice alt reazem în afară de Dumnezeu nu poate să fie decât scurtătură către cădere.

Continuă să citești

Sfinţii Mucenici Felix, Regula şi Exuperantie, patronii şi ocrotitorii oraşului Zürich (11 septembrie)

Mare este puterea credinţei/ Tiranului v-aţi împotrivit/ şi prin moarte azi mărturisiţi viaţa/ Sfinţilor martiri Felix, Regula şi Exuperantie/ Rugaţi-vă lui Hristos, Dumnezeul nostru, să ne mântuiască pe noi.  (Troparul)

Cea mai veche consemnare a vieţii Sfinţilor Felix, Regula si Exuperantie († 286) care se păstrează, datează din prima jumătate a secolului al IX-lea (1).

Fraţii Felix şi Regula, precum şi însoţitorul lor Exuperantie, erau creştini din oraşul Teba – Egipt, care au venit în Elveţia în timpul domniei lui Maximian (250-310), împreună cu legiunea tebaică, formată numai din creştini şi încoronată de martiriu în 302 la Agaunum (în zona oraşului Saint-Maurice – sudul Elveţiei). Conducătorul acestei legiuni, faimosul Mauriţius, care era un foarte bun creştin, i-a trimis pe cei trei, înaintea martiriului sãu, sã predice Evanghelia lui Hristos dincolo de Alpi.

Astfel, Felix, Regula şi Exuperantie au trecut prin Pasul Furka, apoi prin valea râului Rheuss, prin trecătoarea Klausen, şi au ajuns prin Glarnerland la lacul Zürich, apoi în oraşul Thuricum (Zürich-ul de astăzi) unde şi-au construit colibe pe o insulă a Limmatului (acolo unde se aflã în prezent Biserica Wasserkirche) şi au slujit Domnului zi şi noapte.

Puterea romană a trimis pe urmele lor niste ofiţeri foarte cruzi, ca să-i ia prizonieri. Se spune cã aceia n-au putut sã-i vadã pe Sfinţi, aceştia fiind învãluiţi de harul lui Dumnezeu şi astfel soldaţii au trecut pe lângă ei. Bucuroşi însă de a primi cununa martiriului, cei trei oşteni ai lui Hristos s-au predat singuri căutătorilor lor şi au fost duşi în faţa comandantului Decius în castelul Turicum. Continuă să citești

SFÂNTUL IERARH TIHON DIN ZADONSK: „Creştine, ia aminte”

Prin urmare, creștine, ia aminte:

  1. Timpul vieții noastre este nestatornic și tot ceea ce se ȋntâmplă ȋn ea se schimbă şi trece. Pentru aceasta nu trebuie să ne alipim de lucrurile vremelnice şi lumeşti, ci cu toată râvna să căutăm viața veşnică şi bunătățile viitoare. „Cugetați cele de sus, nu cele de pe pământ” (Col. 3, 2)
  2. Să nu te făleşti cu bunăstarea acestei lumi, adică cu bogăția, cu cinstea, cu lauda şi cu celelalte, căci orice bunăstare este vremelnică: cum vine, tot aşa se şi duce de la noi, şi rămânem ca cei nefericiți, săraci, necăjiți şi disprețuiți.
  3. Ȋn necaz nu te descuraja, pentru că şi el trece. Aşa cum după trecerea nopții vine ziua, iar după furtună şi vreme urâtă cerul se ȋnseninează, tot aşa şi după scârbe şi tristețe vine bucuria, iar după nenorocire vine tihna.
  4. Să rabzi şi să nu te mâhneşti din pricina clevetirii, hulei, mustrării şi defăimării pe care le primeşti de la oamenii rău intenționați şi nelegiuiți, căci şi acestea toate trec. Puternic este Dumnezeu: clevetirea lor El o va ȋntoarce ȋn binecuvântare, după cum este spus: „Ei vor blestema şi Tu vei binecuvânta” (Psalm 108, 27).
  5. Cine va răbda statornic atât la bună vreme, cât şi ȋn nenorocire, acela va rămâne ȋntotdeauna ȋn linişte şi pace; va petrece o viață după chipul şi asemănărea lui Hristos; ȋncă de pe pământ va simți bucurie cerească şi ȋncă din această viață vremelnică va gusta dulceața vieții veşnice.

Doamne, ajută-mă! „Să se veselească toți cei ce nădăjduiesc ȋntru Tine; ȋn veac se vor bucura şi le vei fi lor sălaş şi se vor lăuda cu Tine toți cei ce iubesc numele Tău” (Psalm 5, 12).

(Sfântul Ierarh Tihon din Zadonsk, Comoară duhovnicească, din lume adunată, Ed. Egumenița, Galați, 2008, pp 263-264)

SFÂNTUL IERARH TIHON DIN ZADONSK: POSTUL

POSTUL

După cum ştim, există post trupesc şi există post duhovnicesc. Postul trupesc este atunci când pântecele se înfrânează de la mâncare şi băutură. Postul duhovnicesc este atunci când sufletul se abţine de la gânduri, fapte şi cuvinte rele.

Postitor adevărat este cel care se reţine de la desfrânare, preadesfrânare şi de la orice necurăţie.

Postitor adevărat este cel care se stăpâneşte să nu se mânie, să nu se înfurie, să nu facă răutate şi să nu se răzbune.

Postitor adevărat este cel care îşi pune pază gurii sale şi se abţine de la flecăreli, de la vorbe murdare, de la nebunii, clevetiri, osândiri, linguşeli, minciuni şi de la orice defăimare.

Postitor adevărat este cel care îşi înfrânează mâinile de la hoţie, răpire, prădare, iar inima de la dorirea lucrurilor străine. Într-un cuvânt, adevărat postitor este cel care se îndepărtează de la orice rău.

Iată, creştine, postul duhovnicesc! Ne este folositor şi postul trupesc, pentru că slujeşte omorârii patimilor noastre. Dar postul duhovnicesc ne este absolut de trebuinţă, pentru că, fără el, nici postul trupesc nu este nimic. Continuă să citești

26 iulie: Canon de rugăciune către Sfântul Sfinţit Mucenic Ermolae

Sfântul Sfințit Mucenic Ermolae

Troparul Sfântului Sfinţit Mucenic Ermolae şi a celor împreună cu dânsul, glasul al 4-lea:

Mucenicii Tăi, Doamne, întru nevoinţele lor, cununile nesctricăciunii au dobândit de la Tine, Dumnezeul nostru. Că având tăria Ta, pe chinuitori au învins; zdrobit-au şi ale demonilor neputincioase îndrăzniri. Pentru rugăciunile lor, mântuieşte sufletele noastre, Hristoase Dumnezeule.

Continuă să citești

Cuviosul Policarp, Arhimandritul Pecerskăi (24 iulie)

Mult roditor, îmbunătăţit şi aducător de mult folos duhovnicesc a fost acest fericit şi vrednic de laudă, Policarp, fiindcă a adeverit acel cuvînt al lucrătorului ceresc, care zice: Grăuntele de grîu, căzînd pe pămînt, de va muri, mult rod va aduce; şi iar: Cel ce petrece în Mine şi Eu într-însul, acela va face rod mult.

Acest fericit, uitînd slava cea trecătoare şi chipul lumii acesteia şi luînd sfîntul chip îngeresc al călugăriei, s-a sălăşluit în mînăstirea ce străluceşte cu peşterile, ca într-un pămînt arat. El îşi omora trupul cu tot felul de nevoinţe pustniceşti şi totdeauna petrecea în Dumnezeu cu duhul. Aşa a făcut multe fapte vrednice de pocăinţă şi a arătat toate rodurile duhovniceşti din el: dragostea nefăţarnică spre Dumnezeu şi spre aproapele, bucurie pentru ştiinţa cea fără de prihană, pace după biruinţa tuturor patimilor, îndelungă răbdare în ispite şi în necazuri, bunătate în supunere către toţi, milostivire în umilinţă spre cei nevoiaşi, credinţă neîndoită în ascultarea poruncilor, adevăr în împlinirea făgăduinţelor, blîndeţe în mînie, înfrînare în lepădarea bucatelor, a băuturilor celor multe şi dulci şi a tuturor poftelor trupeşti. Căci toate rodurile acestea le crescuse Dumnezeu în acest fericit Policarp şi le sădise Sfîntul Simon, Episcopul Vladimirului şi al Suzdalului; că acela, fiindu-i rudenie după trup, nu voia ca şi după duh să se depărteze de la sine, ci, ca o bună rădăcină, se sîrguia să iasă din el ramură bună.

De aceea, cînd el a fost luat din sfînta Mînăstire Pecersca şi dus la scaunul episcopiei Vladimirului şi al Suzdalului, a luat cu el şi pe fericitul Policarp. Acolo, îndemnîndu-l spre urmarea vieţii celei îmbunătăţite, i-a spus cuvinte folositoare de suflet din citirea şi auzirea celor adevărate pe care le luase de la sfinţii cei mai dinainte fericiţii monahi ai Pecerscăi, cum s-au ostenit ei cu asprime şi atît au plăcut lui Dumnezeu, încît şi aici au strălucit prin nestricăciunea cea făcătoare de minuni a moaştelor lor, în semn de primire a cununei celei nepieritoare.

Fericitul Policarp, arîndu-şi pămîntul inimii sale prin ascultare şi primind acolo seminţele învăţăturii părinteşti, a rodit osteneli însutite. Dar nu numai el singur era mult roditor în bunătăţi, ci şi în toţi cei dreptcredincioşi, dorea să înrădăcineze aceeaşi aducere de roadă. Pentru aceea, toate nevoinţele acestor cuvioşi părinţi ai Pecerscăi, auzite de la fericitul episcop Simon şi plăcute lui Dumnezeu, pe acelea şi pe ale altora ce se mîntuiau, se sîrguia a le scrie spre folos, precum sînt vieţile cele minunate ale multor sfinţi. Deci, fiind lîngă acel fericit bărbat, le-a scris în scrisoarea sa către fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, care sînt puse în partea a doua a Patericului.

Însă, deşi fericitul Policarp s-a depărtat după aceea cu trupul de părintele şi povăţuitorul său, Simon, cînd s-a întors de la scaunul său iarăşi în Mînăstirea Pecersca, totuşi niciodată nu se depărta de faptele bune ale acelui sfînt bărbat; pentru că, înrădăcinîndu-se bine în inima sa învăţăturile lui cele mai dinainte, se nevoia spre păzirea şi creşterea lor. Dar Sfîntul Simon nu-l părăsea a-l învăţa şi aici, cercetînd prin scrisorile sale cele pline de învăţături insuflate de Dumnezeu şi de multe chipuri de fapte bune ale sfinţilor din Pecersca. Acea scrisoare avînd-o fericitul Policarp înaintea ochilor săi, toate cuvintele părinteşti le scria pe tăbliţa inimii sale şi, citindu-le cu mintea, le împlinea cu lucrul. Astfel, nevoindu-se cu asprime, s-a înălţat foarte mult la fapta bună.

După ce fericitul Achindin, arhimandritul Pecerscăi, a păstorit turma lui Hristos bine şi cu dumnezeiască plăcere, ajungînd la adînci bătrîneţi, după ostenelile cele de lungă vreme, s-a mutat la Domnul la veşnica odihnă. Atunci în ceata cea aleasă de Dumnezeu a sfinţilor părinţi, nu era altul mai bătrîn şi mai iscusit în nevoinţe călugăreşti decît Policarp. De aceea, el a fost ales ca egumen al marii Lavre Pecersca, ca unul ce era vrednic şi în stare a ţine cîrma egumeniei sfintei lavre. Aceasta s-a întîmplat pe vremea lui Rostislav Mitislavici, marele domn al Kievului şi a mitropolitului Ioan al III-lea, care era al treilea după mitropolitul Clima, cel sfinţit cu capul Sfîntului Clement.

Deci, fericitul Policarp, luînd egumenia sfintei şi marii Lavre Pecersca, se sîrguia cu osîrdie să păzească toate rînduielile mînăstireşti cele aşezate de Cuviosul Teodosie, nebăgînd nimic străin înăuntru. El s-a arătat povăţuitor spre mîngîiere, precum trebuia la acea lavră făcătoare de minuni, cu care foarte mult se împodobea, căci pretutindeni strălucea slava de buna ei rînduială. În vremea ocîrmuirii acestui fericit Policarp, mulţi domni din cei de neam bun şi puternici, folosindu-se de dînsul, se îndemnau spre multe fapte bune, încît, lăsîndu-şi prealuminatele lor scaune, doreau să vieţuiască împreună cu dînsul. Acest lucru s-a adeverit la pomenitul domn al Kievului, Rostislav Mitislavici, pentru că acel domn iubitor de Hristos, folosindu-se prea mult de îmbunătăţitul chip al fericitului Policarp şi-a aşezat în sine o faptă bună ca aceasta: în Sfîntul şi Marele Post, în toate sîmbetele şi duminicile, punea pe vremea prînzului la masa sa, 12 monahi împreună cu al 13-lea, pe fericitul arhimandrit Policarp. Şi astfel, ospătîndu-i, nu-i lăsa să plece deşerţi; iar el în toate duminicile se împărtăşea cu dumnezeieştile Taine, udîndu-şi faţa cu lacrimi, cu multe oftări şi suspinări ale inimii, încît toţi, văzîndu-l într-o umilinţă ca aceea a inimii, nu se puteau opri de la lacrimi.

După ce se sfîrşea Sfîntul şi Marele Post, acelaşi domn iubitor de Hristos, în Sîmbăta lui Lazăr, chema pe toţi fericiţii stareţi, cei cu sfîntă podoabă a Pecerscăi şi, ospătîndu-i pe toţi cu vrednicie şi dîndu-le milostenie, îi trimitea cu cinste. El chema din toate mînăstirile pe fraţi şi-i ospăta, dar mai mult mîngîia pe fraţii Pecerscăi, căci foarte mult iubea viaţa îmbunătăţită a acestora; şi mai ales a fericitului Policarp, povăţuitorul lor, care urma cu totul celor mai mari povăţuitori ai Pecerscăi, lui Antonie şi Teodosie. De aceea, el de multe ori zicea fericitului Policarp să-l primească în călugărie la mînăstirea sa. Dar fericitul îi grăia: „Blagoslovite domn, Dumnezeu v-a poruncit, ca aşa să fiţi, dreptate să faceţi, cu judecată dreaptă să judecaţi şi întru închinarea Crucii să staţi cu neclintire”.

Voievodul Rostislav îi răspundea lui: „Sfinte părinte, domnia acestei lumi nu poate să fie fără de păcat. Deci, de acum m-am amărît şi m-am obosit cu grijile cele de toate zilele; de aceea aş voi ca, cel puţin la bătrîneţile mele, să mă fac monah şi să slujesc lui Dumnezeu, şi unor împăraţi şi domni ca acestora să le rîvnesc, care, umblînd pe calea cea îngustă şi cu necazuri, au aflat cereasca împărăţie”. Fericitul Policarp, auzind acestea, a grăit: „Frate, iubitor de Hristos, de doreşti aceasta din inimă, să fie voia lui Dumnezeu!” Însă, voievodul, cu toate că n-a apucat să-şi îndeplinească dorinţa, cu adevărat – fiind aprins de faptele bune ale acestui sfînt -, o dorinţă ca aceasta din inimă avea şi spre aceasta cu dovedire s-a osîrduit.

Pe cînd el s-a îmbolnăvit în Smolensca şi a poruncit să-l ducă la Kiev, Rognida, sora lui, văzînd pe fratele său foarte slab, îl ruga, zicîndu-i: „Să rămîi aici în Smolensc şi te voi îngropa în biserica cea zidită de tine!” Dar el i-a zis: „Să nu faci aceasta nicidecum. De sînt slab, să mă duci la Kiev şi de mă va lua Dumnezeu pe drum, să-mi pună trupul în împărăteasca zidire, în mînăstirea Sfîntului Teodor. Iar de-mi va ridica Dumnezeu boala aceasta şi-mi va da sănătate, făgăduiesc că mă voi face monah în Sfînta Mînăstire Pecersca, la fericitul Policarp”. După aceasta, boala lui îngreunîndu-se foarte mult şi fiind aproape acum de moarte, a grăit preotului Simon, părintele său duhovnicesc: „Ai să dai seama lui Dumnezeu de aceasta, fiindcă m-ai oprit să fiu călugărit în Mînăstirea Pecersca de acel sfînt bărbat. Căci eu cu adevărat doream să nu-mi socotească Domnul păcat, deoarece nu mi-am săvîrşit făgăduinţa”. Şi astfel şi-a dat fericitul sfîrşit.

Deci, prin atîtea fapte bune, acest pururea pomenit domnitor, a fost început şi pricină de mîntuire la foarte mulţi, întărindu-se duhovniceşte din viaţa cea plină de nevoinţă şi din vorbele cele de Dumnezeu insuflate ale Cuviosului Părintelui nostru Policarp, care a egumenit cu vrednicie, pe vremea domniei lui Rostislav, în Sfînta Lavră făcătoare de minuni a Pecerscăi, care, nu numai pe fraţi, ci şi pe oamenii mireni cei numiţi cu numele lui Hristos, îi trăgea prin lucrarea faptelor bune, spre urmarea sa şi îi povăţuia la calea pocăinţei şi a mîntuirii. Astfel a ocîrmuit păstoria cea încredinţată lui de Dumnezeu, vieţuind mulţi ani şi s-a mutat către Domnul la adînci bătrîneţi, în ziua de 24 iulie, la praznicul sfinţilor răbdători de chinuri domni ai Rusiei, Boris şi Gleb. Iar monahii, îngrijindu-i trupul lui, l-au îngropat cu cinste cu sfinţii părinţi.

După moartea Cuviosului Policarp a fost tulburare în mînă-stire, căci după acest stareţ nu puteau să-şi aleagă lor alt egumen. Că deşi mulţi din fericiţii stareţi de atunci erau vrednici de o treaptă ca acesta, dar nici unul nu voia să o primească, pentru smerenie şi linişte, judecîndu-se pe dînşii a fi mai bine în supunere şi a se nevoi în singurătate; pentru ca, comoara lor cea îmbună-tăţită pe care o cîştigaseră prin multe osteneli, să nu se risipească cu grija şi cu tulburarea, care s-a obişnuit a se atinge de cei mai mari. De aceea era mare necaz şi mîhnire între fraţi, pentru că nu se cădea ca o turmă ca aceea să rămîie nici un ceas fără păstor.

Deci, bătîndu-se a doua zi în toacă, s-au adunat toţi fraţii în biserică şi au început a face rugăciuni către Dumnezeu, către Preasfînta Născătoare de Dumnezeu şi către Sfinţii Părinţi Antonie şi Teodosie, chemînd în ajutor pe povăţuitorul lor, pe fericitul Policarp cel adormit. Ei îl rugau pe el să-i încredinţeze, de este plăcut Domnului, cînd îi vor cere semn de la dînsul, despre adevăratul ocîrmuitor în locul său; Deci, acest lucru minunat s-a făcut, căci toţi într-o gură au zis: „Să mergem la Vasile, cucernicul preot din Ştecaviţa, ca el să ne fie egumen şi ocîrmuitorul rînduielilor monahiceşti a mînăstirii Pecersca”. Deci, mergînd cu toţii, s-au închinat preotului Vasile şi i-au zis: „Noi, toţi fraţii şi monahii din mînăstirea Pecersca ne închinăm ţie şi voim să te avem părinte şi egumen”. Iar preotul Vasile, fiind în mare uimire, s-a închinat înaintea lor şi a zis: „Sfinţilor părinţi, eu nici călugăria n-am luat-o asupra mea, iar pentru egumenie de ce v-aţi gîndit la un prost ca mine?” Şi certîndu-se mult cu dînşii şi ei silindu-l prin rugăminte, li s-a făgăduit lor. Atunci ei luîndu-l, s-au dus cu el în mînăstire.

Deci, într-o zi de vineri, a venit la călugăria Părintelui Vasile, Prea Sfinţitul Nichifor, mitropolitul Kievului şi de Dumnezeu iubitorii episcopi: Lavrentie Turovschi, Nicolaie Poloţchi şi toţi preacinstiţii egumeni. Astfel, el a fost călugărit de mîna Prea Sfinţitului Nichifor şi a fost povăţuitor şi păstor bun al monahilor din sfînta mînăstire Pecersca, după fericitul Policarp. Deci, cu rugăciunile şi urmarea vieţii Cuviosului Policarp, era tuturor chip de toate faptele bune, întru slava şi cinstea cerescului povăţuitor şi începătorul păstorilor, Domnul Dumnezeu şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos, împreună cu cel fără de început al Lui Părinte şi cu preasfîntul, bunul şi de viaţă făcătorul Duh, Căruia I se cuvine, de la toată făptura, neîncetată mărire şi închinăciune, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

RUGĂCIUNE PENTRU UNITATEA OBŞTII

arhimandritul-sofronie

Doamne Iisuse Hristoase, Mielul lui Dumnezeu, Care ridici păcatul lumii și prin înălțarea Ta pe culmea Golgotei ne-ai răscumpărat din blestemul Legii și ai așezat la loc chipul Tău cel căzut, Cel care pe Cruce Ți-ai întins preacuratele Tale brațe pentru a strânge laolaltă pe fiii lui Dumnezeu cei împrăștiați pe toată fața pământului, iar prin pogorârea Duhului Tău celui Sfânt ai chemat pe toți oamenii la unire, Tu, deci, strălucire a slavei Tatălui, mai înainte de a merge la această mare și sfântă lucrare pentru mântuirea lumii, rugatu-Te-ai Părintelui Tău ca toți să fim una, precum și Tu una ești cu Tatăl și cu Sfântul Duh. Dă-ne nouă puterea de a iubi așa cum Tu ne-ai poruncit, atunci când ai zis ucenicilor Tăi: „Iubiți-vă unii pe alții, precum și Eu v-am iubit pe voi”. Și ne dă harul și înțelepciunea să putem împlini în fiecare zi porunca aceasta, prin Sfântul Tău Duh, dă-ne nouă îndrăzneala de a ne smeri unii în fața celorlalți, înțelegând că cel care iubește mult se și smerește mult. Deprinde-ne să ne rugăm unii pentru alții și să ne purtăm întru răbdare sarcinile unii altora. Iar prin legătura nestricăcioasei iubiri unește-ne pe noi împrejurul părintelui nostru stareț Leontie aidoma oilor celor ascultătoare ale unei singure turme împrejurul păstorului lor pe care-l iubesc. Și ne dă să vedem în fiecare dintre frații noștri chipul negrăitei Tale slave și nicicând să nu uităm că fratele nostru este însăși viața noastră. Așa, Doamne, Tu ești Cel Care întru bunăvoința Ta ne-ai adunat de la marginile pământului; ci fă să ajungem cu adevărat o singură familie, cu o singură inimă trăind, cu o singură voie, cu o singură iubire, ca un singur om, potrivit sfatului Tău celui mai înainte de veci cu Adam, cel întâi zidit. Întărește această sfântă mănăstire pe care dreapta Ta a sădit-o. Acoper-o cu umbra Ta și așează-ne sub acoperământului Preasfintei Maicii Tale – Eleovritissa, a Sfinților noștri – Marele Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință și Cuvioasa Parascheva, precum și sub ocrotirea tuturor sfinților ale căror sfinte moaște și icoane se cinstesc în acest sfânt locaș. Binecuvintează și apără pe fiecare dintre cei ce sălășluiesc aici – monahii Samson, Iacov, Siluan și Gheorghe, fratele Marian și surorile Raisa, Atanasia, Brăilița și Maria. Păzește-ne de gândurile rele, de cuvintele nelalocul lor, cum și de mișcările inimii ce ar putea nimici sfințita lucrare a slujirii noastre, pentru ca mănăstirea aceasta să se întemeieze pe stânca evangheliceștilor Tale porunci, ca un loc de vindecare, de sfințire și de mântuire pentru noi înșine, pentru toți cei ce sunt chemați aici și pentru frații noștri și surorile noastre, care se ostenesc și suferă în acest loc, și pentru ca noi toți să ne aflăm odihna întru Tine, Împăratul nostru blând și smerit, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

 

* (Alcătuire a Părintelui Sofronie Saharov, preluată și adaptată de multe comunități monastice și eclesiale și folosită ca putere a rămânerii în aceeași stare hristică.)