Vineri [II Cor. I, 12-20; Mt. 22,23-33]

Cu privire la viaţa viitoare, Domnul a spus că acolo nu se însoară, nici nu se mărită, adică acolo nu va fi loc pentru legăturile pământeşti; nu va fi loc, care va să zică, nici pentru rânduielile vieţii pământeşti. Nu vor fi nici ştiinţe, nici arte, nici cârmuiri şi nimic asemănător. Dar ce va fi? Va fi Dumnezeu totul în toate; şi întrucât Dumnezeu e duh, se uneşte cu duh şi lucrează duhovniceşte, întreaga viaţă va fi acolo o înşiruire necurmată de mişcări duhovniceşti. De aici reiese un lucru: întrucât ţelul nostru e viaţa viitoare, iar viaţa de aici e doar o pregătire pentru aceasta, a trăi tot timpul vieţii doar pentru ceea ce se potriveşte doar aici iar în viaţa viitoare nu are loc, înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem si a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară. Nu vreau să spun că trebuie de-acum să lăsăm baltă toate rosturile pământeşti, ci că, lucrând cât e nevoie pentru această viaţă, grija de căpetenie trebuie să ne fie pregătirea pentru cea viitoare, străduindu-ne, pe cât ne stă în putinţă, să prefacem şi cele mai mizere munci pământeşti în mijloace spre atingerea acestui ţel.

Joi [II Cor. l, 1-7; Mt. 21, 43-46]

Arhiereii şi fariseii au priceput că Domnul grăia pilde pe seama lor, deschizân-du-le ochii ca să vadă adevărul; ce au făcut, dar? Chibzuiau cum să-L ucidă pe Domnul. Dacă prejudecata nu le-ar fi strâmbat cugetarea sănătoasă, ar fi trebuit, dacă nu să creadă, precum ar fi cerut-o limpezimea dovezilor, măcar să cerceteze cu luare aminte dacă nu cumva are dreptate Mântuitorul. Prejudecata i-a împins pe un drum greşit, şi mai apoi s-au arătat ucigaşi de Dumnezeu. Şi totdeauna lucrurile se repetă; şi acum se repetă. Nemţii – şi în urma lor, aceia dintre ai noştri care s-au nemţit la minte -, îndată ce dau în Evanghelie de o minune, ţipă: „Nu e adevărat, nu e adevărat; asta nu a fost şi nu poate fi, asta trebuie şters”. Asta nu e totuna cu a ucide pe Domnul? Cercetaţi toate cărţile acestor „deştepţi”: în nici una nu veţi afla arătate pricinile care îi fac să gândească astfel; nici unul din ei nu poate spune nimic împotriva dovezilor adevărului evanghelic şi nici unul din ei nu s-a ostenit să cerceteze mai cu luare aminte dovezile pe care oamenii cu gândire sănătoasă le folosesc pentru a da pe faţă minciuna lor: ei o ţin pea lor, că „asta nu poate fi” şi drept aceea nu cred în spusele Evangheliei. Nici n-ai ce săraci cu ei: sunt gata să se scoale împotriva lui Dumnezeu însuşi.

Miercuri [I Cor. 16,4-12; Mt. 21,28-32]

În pilda despre cei doi fii, cel de-al doilea a zis cu grăbire: „Merg”, şi nu s-a dus. Aici avem o închipuire a tuturor bunelor intenţii grăbite, pentru a căror împlinire nu ajung, mai apoi, statornicia, voinţa şi răbdarea. Inima uşuratică e gata îndată de orice întreprindere ce i se pare bună, însă voinţa nestatornică şi iubitoare de osteneală se dă înapoi de la fapte chiar dintru început. Această neputinţă se întâlneşte aproape la toţi. Cum să scăpăm, dar, de această slăbiciune ce ne arată în ochii noştri şi ai celorlalţi ca oameni în care nu poţi avea nădejde? Iată cum: nu începe nimic fără să te gândeşti şi să chibzuieşti dacă îţi ajung puterile pentru întreprinderea cu pricina. Aşa a poruncit Domnul prin pilda despre cel care porneşte război şi despre cel ce purcede să-şi înalţe casă. În ce stă, dar, această chibzuinţă? În a te înarma, precum insuflă în aceleaşi pilde Domnul, cu lepădare de sine şi cu răbdare. Vezi dacă ai aceste reazemuri ale tuturor celor ce se ostenesc de partea binelui, şi dacă le ai, poţi să treci la fapte; de nu, atunci întrarmează-te cu ele mai înainte. Dacă vei face aceasta, vei răbda şi vei birui orice ţi s-ar ivi în calea spre ţelul tău, şi lucrul început îl vei duce la bun sfârşit. Chibzuinţă nu înseamnă să te dai bătut de îndată ce apare vreo osteneală, ci să ai însufleţire spre toată osteneala. Astfel vei căpăta voinţă tare şi statornicie în lucrările tale; şi niciodată nu ţi se va întâmpla să spui: „mă duc”, şi să nu mergi.