Joi [II Cor. l, 1-7; Mt. 21, 43-46]

Arhiereii şi fariseii au priceput că Domnul grăia pilde pe seama lor, deschizân-du-le ochii ca să vadă adevărul; ce au făcut, dar? Chibzuiau cum să-L ucidă pe Domnul. Dacă prejudecata nu le-ar fi strâmbat cugetarea sănătoasă, ar fi trebuit, dacă nu să creadă, precum ar fi cerut-o limpezimea dovezilor, măcar să cerceteze cu luare aminte dacă nu cumva are dreptate Mântuitorul. Prejudecata i-a împins pe un drum greşit, şi mai apoi s-au arătat ucigaşi de Dumnezeu. Şi totdeauna lucrurile se repetă; şi acum se repetă. Nemţii – şi în urma lor, aceia dintre ai noştri care s-au nemţit la minte -, îndată ce dau în Evanghelie de o minune, ţipă: „Nu e adevărat, nu e adevărat; asta nu a fost şi nu poate fi, asta trebuie şters”. Asta nu e totuna cu a ucide pe Domnul? Cercetaţi toate cărţile acestor „deştepţi”: în nici una nu veţi afla arătate pricinile care îi fac să gândească astfel; nici unul din ei nu poate spune nimic împotriva dovezilor adevărului evanghelic şi nici unul din ei nu s-a ostenit să cerceteze mai cu luare aminte dovezile pe care oamenii cu gândire sănătoasă le folosesc pentru a da pe faţă minciuna lor: ei o ţin pea lor, că „asta nu poate fi” şi drept aceea nu cred în spusele Evangheliei. Nici n-ai ce săraci cu ei: sunt gata să se scoale împotriva lui Dumnezeu însuşi.