Marţi [Efes. 5, 20-26; Lc. 3, 23; 4, 1]

În Postul Mare se scoate spre închinare cinstita cruce, spre a-i însufleţi pe cei care s-au ostenit cu postirea să rabde până la capăt în nevoinţa pe care şi-au luat-o asupră-le. Dar în septembrie de ce se face asta? Din întâmplare? La înţelepciunea proniatoare, Care toate bine le rânduieşte, nimic nu este la întâmplare. Iată care e rostul acestei rânduieli bisericeşti: în septembrie se culeg holdele, cel puţin la noi. Aşadar, pentru ca unii dintre creştini să nu zică: „suflete! Ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, iar alţii să nu cadă cu duhul din pricina sărăciei, este înfăţişată tuturor crucea, pentru a aminti celor dintâi că reazemul bunăstării nu e avutul, ci purtarea lăuntrică a crucii atunci când cele din afară, prin bunătatea lui Dumnezeu, merg bine; iar celorlalţi li se insuflă să-şi dobândească întru răbdare sufletele lor, însufleţindu-i prin încredinţarea că de pe cruce vor merge de-a dreptul în rai. Ca atare, aceştia să rabde, aşteptând să meargă pe drum bătut în împărăţia Cerurilor, iar cei dintâi să guste cu frică din desfătările din afară, ca să nu- şi îngrădească drumul către cer.

Luni [Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22]

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan înainte-mergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop si nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe si vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră dinafară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-1 pe om să adune în sine izvoarele mângâierii – credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa si mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.

Joi [Efes. 4,14-19; Mc. 11, 27-33]

Mântuitorul dovedeşte că e trimis din cer prin mărturia lui Ioan Botezătorul; arhiereii, cărturarii si bătrânii tac, fiindcă nu aveau ce să răspundă împotrivă, dar tot nu cred. Altă dată, a arătat acelaşi lucru prin faptele Sale; s-au gândit cum s-o întoarcă: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Când această viclenie a fost răsturnată, au tăcut iarăşi, dar nici atunci nu au crezut. Aşa sunt întotdeauna necredincioşii: orice le-ai spune şi oricât de puternice dovezi le-ai aduce în sprijinul adevărului, nu pot răspunde nimic, dar tot nu cred. Ai zice că mintea lor e damblagită, dar cu privire la celelalte lucruri judecă sănătos. Numai când vine vorba de credinţă încep să se rătăcească în idei si în cuvinte. Se rătăcesc şi atunci când schimbă adevărurile credinţei date de Dumnezeu cu vederile lor. îndoiala se preschimbă la ei într-un reazem tare ca o stâncă. Ascultaţi-le toată teoria. Şi un copil va pricepe că e o pânză de păianjen, însă ei nu văd asta. Neînţeleasă orbire! încăpăţânarea necredincioşilor mai poate fi lămurită şi prin nedorinţa de a crede; însă de unde poate să vină asta? Şi de ce ea capătă în această împrejurare asemenea putere, că face un om inteligent să se agate cu bună ştiinţă de un mod de gândire ilogic? Aici e vorba de întuneric – şi oare nu de la părintele întunericului vine el?