Miercuri [Efes. 5,25-33; Lc. 4,1-15]
Diavolul se apropie de Dumnezeul Om ca să îl ispitească – care om este liber de asta? Cel ce umblă după voia celui viclean; acesta nu cunoaşte bântuiri, ci este doar mânat din rău în mai rău; însă îndată ce îşi vine în sine şi cugetă să înceapă o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, îndată se pune în mişcare întregul tărâm satanicesc: toţi slujitorii întunericului se grăbesc, care cum pot, să risipească gândurile şi punerile la cale cele bune ale celui care se pocăieşte. Dacă nu reuşesc să-l abată din hotărârea sa, se străduiesc să îl împiedice a se pocăi şi mărturisi cum se cade; nu izbândesc nici aici – îşi pun viclenia la bătaie ca să semene neghine între roadele pocăinţei si ostenelilor de curăţire a inimii; dacă nu reuşesc nici să semene seminţele răutăţii, se străduie să strâmbe dinlăuntru binele; sunt puşi pe goană în războiul lăuntric, năvălesc din afară, şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. Nici să mori liniştit nu te lasă; şi după moarte gonesc după suflet, până ce acesta trece de vămile văzduhului, unde pândesc şi unde-şi au bârlogurile. „Cum aşa -acesta e un lucru întristător şi cumplit!” Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, întrucât demonii doar se agită în jurul celui temător de Dumnezeu, însă nu au nici o putere asupra lui. Rugătorul treaz îi împroaşcă din sine cu săgeţi, iar ei se ţin la depărtare, neîndrăznind să se apropie şi fiind pătrunşi de frica înfrângerii suferite. Dacă diavolii izbândesc ceva, este din vina noastră. Slăbim luarea aminte, ori ne îngăduim să ne împrăştiem luând seama la nălucirile lor – atunci se şi înfiinţează şi încep să ne tulbure cu mai multă obrăznicie. Dacă nu îţi revii la timp, te împresoară; iar dacă sufletul îşi vine în fire, pleacă şi iscodesc din depărtare, doar, doar vor reuşi să se apropie iar. Aşadar, fii treaz, priveghează, roagă-te si vrăjmaşii tăi nu vor izbândi nimic împotriva ta.