Marţi [Filip. 1, 8-14; Lc. 5,12-16].

A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Si îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar. Aşa e si în viaţa duhovnicească. Trebuie să fii treaz, să priveghezi, să te rogi: boala cea din păcate nu se va mai întoarce. Dacă nu vei lua aminte la tine însuţi şi fără chibzuinţă îţi vei îngădui să priveşti şi să asculţi şi să vorbeşti orice, cum să nu se scoale păcatul şi să nu prindă putere din nou? Domnul i-a poruncit leprosului să plinească toate rânduielile cuvenite, potrivit legii. Iată ce înseamnă asta: după mărturisire trebuie să primeşti canonul şi să-l plineşti întocmai; în el este ascunsă o mare putere de prevenire a bolilor sufleteşti. Dar de ce spune câte unul: „M-a biruit deprinderea păcătoasă, nu pot să mă abţin”? Fie pentru că pocăinţa şi spovedania lui nu au fost depline, fie că măsurile de prevenire au fost prea slabe, fie pentru că omul se cruţă pe sine: vrea să facă totul fără osteneală şi silire de sine şi e batjocorit de vrăjmaşul. Hotărăşte-te să ţii piept până la moarte şi arată asta prin fapte: vei vedea ce putere este ascunsă aici. E drept că întotdeauna când o patimă pare de nebiruit, vrăjmaşul stăpâneşte sufletul; asta însă nu este o îndreptăţire, fiindcă diavolul va fugi îndată ce vei săvârşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întoarcerea lăuntrică.

Luni [Filip. 1, 1-7; Lc. 4, 37-44]

„Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis.” Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest „fiindcă spre aceasta am fost trimis” ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: „Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4,2). Adevărul a fost adus pe pământ de către Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l: el se găseşte în Sfintele Scripturi; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicicum! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat!

Vineri [Efes. 6, 18-24; Lc. 4, 22-30]

Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împiedica pizma, precum a arătat însuşi Domnul. Orişice patimă este potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. In mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor, atunci când şi celui pizmaş îi e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de către cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt deja de nestăvilit: este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată si celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţa, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli, încă puţină silinţă şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.