Joi [Filip. 1, 20-27; Lc. 6, 12-19].

„Şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Iată temeiul şi începutul privegherilor creştineşti de toată noaptea. Căldura rugăciunii goneşte somnul, si răpirea duhului nu îţi îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevăraţii rugători nu bagă de seamă curgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune şi deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârşire, trebuie ridicată povara şi nevoinţa privegherii. Pe aceasta au purtat-o şi o poartă sihastrii; au purtat-o şi o poartă închinoviaţii; au purtat-o şi o poartă mirenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit şi pentru totdeauna: pacea sufletului şi străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbeşte şi se istoveşte. Starea aceasta este foarte de preţ pentru cei ce râvnesc să sporească duhovniceşte! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri (în Athos), oamenii nu vor să se despartă de ele. Toţi recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu doreşte să schimbe această rânduială, din pricina folosului pe care îl primeşte inima de la privegheri. Somnul odihneşte si hrăneşte trupul mai mult decât orice; iar privegherea îl smereşte mai mult decât orice. Cel care a dormit pe săturate se îngreunează la lucrările duhovniceşti şi este rece faţă de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră şi arde cu duhul. Dacă e vorba să învăţăm trupul ca pe un rob să facă binele, niciun mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoştinţă cu stăpânirea duhului asupa sa şi se obişnuieşte să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.

Marţi [Filip. 1, 8-14; Lc. 5,12-16].

A căzut leprosul înaintea Domnului, rugându-se: „Doamne! Dacă voieşti, poţi să mă curăţeşti”. Domnul a zis: „Voiesc, fii curăţat. Si îndată s-a dus lepra de pe el”. Aşijderea şi lepra duhovnicească, de orice fel ar fi ea, piere îndată ce omul cade la Domnul cu credinţă, pocăinţă şi mărturisire – cu adevărat piere şi îşi pierde orice putere asupra lui. Dar de ce lepra se întoarce câteodată? Din aceleaşi pricini pentru care se întorc şi bolile trupeşti. Celui care s-a însănătoşit după o astfel de boală i se spune: „Asta să nu mănânci, asta să nu bei, acolo să nu mergi”. De nu ascultă, boala prinde putere iar. Aşa e si în viaţa duhovnicească. Trebuie să fii treaz, să priveghezi, să te rogi: boala cea din păcate nu se va mai întoarce. Dacă nu vei lua aminte la tine însuţi şi fără chibzuinţă îţi vei îngădui să priveşti şi să asculţi şi să vorbeşti orice, cum să nu se scoale păcatul şi să nu prindă putere din nou? Domnul i-a poruncit leprosului să plinească toate rânduielile cuvenite, potrivit legii. Iată ce înseamnă asta: după mărturisire trebuie să primeşti canonul şi să-l plineşti întocmai; în el este ascunsă o mare putere de prevenire a bolilor sufleteşti. Dar de ce spune câte unul: „M-a biruit deprinderea păcătoasă, nu pot să mă abţin”? Fie pentru că pocăinţa şi spovedania lui nu au fost depline, fie că măsurile de prevenire au fost prea slabe, fie pentru că omul se cruţă pe sine: vrea să facă totul fără osteneală şi silire de sine şi e batjocorit de vrăjmaşul. Hotărăşte-te să ţii piept până la moarte şi arată asta prin fapte: vei vedea ce putere este ascunsă aici. E drept că întotdeauna când o patimă pare de nebiruit, vrăjmaşul stăpâneşte sufletul; asta însă nu este o îndreptăţire, fiindcă diavolul va fugi îndată ce vei săvârşi, cu ajutorul lui Dumnezeu, întoarcerea lăuntrică.

Luni [Filip. 1, 1-7; Lc. 4, 37-44]

„Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis.” Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest „fiindcă spre aceasta am fost trimis” ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: „Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4,2). Adevărul a fost adus pe pământ de către Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l: el se găseşte în Sfintele Scripturi; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicicum! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat!