Joi [Filip. 1, 20-27; Lc. 6, 12-19].
„Şi a petrecut toată noaptea în rugăciune către Dumnezeu.” Iată temeiul şi începutul privegherilor creştineşti de toată noaptea. Căldura rugăciunii goneşte somnul, si răpirea duhului nu îţi îngăduie să bagi de seamă scurgerea vremii. Adevăraţii rugători nu bagă de seamă curgerea timpului: lor li se pare că de-abia s-au pus la rugăciune şi deja s-a făcut ziuă. Dar până a ajunge la această desăvârşire, trebuie ridicată povara şi nevoinţa privegherii. Pe aceasta au purtat-o şi o poartă sihastrii; au purtat-o şi o poartă închinoviaţii; au purtat-o şi o poartă mirenii evlavioşi şi temători de Dumnezeu. Chiar dacă povara privegherii este greu de purtat, rodul ei rămâne în suflet în chip de netăgăduit şi pentru totdeauna: pacea sufletului şi străpungerea de inimă, în timp ce trupul slăbeşte şi se istoveşte. Starea aceasta este foarte de preţ pentru cei ce râvnesc să sporească duhovniceşte! De aceea, acolo unde sunt rânduite privegheri (în Athos), oamenii nu vor să se despartă de ele. Toţi recunosc că este foarte greu; dar nimeni nu doreşte să schimbe această rânduială, din pricina folosului pe care îl primeşte inima de la privegheri. Somnul odihneşte si hrăneşte trupul mai mult decât orice; iar privegherea îl smereşte mai mult decât orice. Cel care a dormit pe săturate se îngreunează la lucrările duhovniceşti şi este rece faţă de ele; cel care priveghează este iute ca o capră neagră şi arde cu duhul. Dacă e vorba să învăţăm trupul ca pe un rob să facă binele, niciun mijloc nu este mai potrivit ca deasa priveghere. Prin ea, trupul face cunoştinţă cu stăpânirea duhului asupa sa şi se obişnuieşte să i se supună; iar duhul capătă deprinderea de a-l stăpâni.