[Evr. 5, 11; 6, 8; Lc. 21, 5-7; 10-11, 20-24]

Ucenicii I-au arătat Domnului frumuseţea zidirilor şi podoabelor templului, dar El a zis: „Vor veni zile când din cele ce vedeţi nu va rămâne piatră pe piatră care să nu se risipească”. Aşa sfârşesc toate frumuseţile acestei lumi. Ele par trainice şi veşnice, însă nu după multă vreme vezi că parcă nici n-ar fi fost: frumuseţea se ofileşte, slava apune, minţile îmbătrânesc, iar veşmintele se ponosesc. Toate lucrurile lumeşti poartă în sine o putere nimicitoare, care nu rămâne ca o sămânţă neîncolţită, ci e tot timpul în lucrare şi se îndreaptă fără de zăbavă către ţinta sa. „Chipul acestei lumi trece; ca un chip trece omul: strânge comori, şi nu ştie cui le adună pe ele.” Iar noi ne agităm mereu, ne facem griji, iar grijile noastre nu se mai termină, în jurul nostru ne întâmpină mereu lecţii de viaţă, dar nu ne învăţăm nicidecum minte, de parcă am fi orbi si n-am vedea nimic. La drept vorbind, chiar suntem orbi sau mai bine zis, orbiţi: ne credem fără de sfârşit – pe noi înşine şi ceea ce ne înconjoară si ne stăpâneşte. Si mai ce? Aranjându-ne bine (după părerea noastră), ni se pare că poziţia noastră este solidă ca o stâncă, în vreme ce ea seamănă mai degrabă cu o mlaştină: acum, acum te duci la fund. Dar nu simţim aceasta si ne desfătăm cu nepăsare de cele trecătoare, de parcă acestea ar rămâne pentru totdeauna. Să ne rugăm, dar, ca Domnul să ne deschidă ochii minţii şi să vedem toate nu aşa cum ni se par acum, ci aşa cum sunt ele de fapt.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Tit, l, 5; 2, 1; Lc. 20, 9-18]

Pilda viei înfăţişează Biserica Vechiului Testament; lucrătorii sunt ierarhia ei de atunci; şi întrucât ea nu era la înălţimea rostului său, s-a rostit osânda asupra ei: se va lua de la ei via şi se va da altora. Aceşti „alţii” au fost la început Sfinţii Apostoli, iar apoi urmaşii lor, arhiereii dimpreună cu toată preoţimea. Via lui Dumnezeu de la începutul lumii este aceeaşi, iar rostul lucrătorilor ei a fost acelaşi şi va fi acelaşi până la sfârşitul veacului: a aduce Domnului viei roadă sufletele mântuite. Aceasta este îndatorirea ierarhiei creştine, prin urmare şi a noastră, în ce măsură o împlinim – vede toată lumea. Ce putem spune? In multe privinţe – slavă lui Dumnezeu! – dar în şi mai multe este de dorit o îmbunătăţire, şi mai ales în privinţa propovăduirii cuvântului lui Dumnezeu. Cu greu mai auzi câte o predică şi totuşi, aceasta este singura foarfecă de grădinărit pe care o au în mână lucrătorii viei lui Dumnezeu. Mă tem ca nu cumva să se împlinească şi asupra noastră cuvântul: „Va veni Stăpânul viei şi îi va pierde pe lucrătorii aceia, iar via o va da altora”; dar şi mai tare mă tem că aceşti „alţii” să nu intre cumva singuri în vie, pierzându-i nu doar pe lucrători, ci şi via însăşi…

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Col. 1, 12-18; Lc. 14, 16-24]

„Mulţi chemaţi, puţini aleşi.” Chemaţi sunt toţi creştinii, iar aleşi, aceia dintre creştini au atât credinţă, cât si viaţă creştinească, în primele timpuri ale creştinismului, la credinţă oamenii erau chemaţi prin propovăduire; noi suntem chemaţi prin însăşi naşterea noastră si prin creşterea primită între creştini. Şi slavă lui Dumnezeu! O jumătate din drum, adică intrarea în creştinism şi înrădăcinarea temeiurilor acestuia în inima noastră, ce are loc încă din copilărie, o străbatem fără nici o osteneală. Credinţa noastră, ne-am simţi îndemnaţi să credem, ar trebui să fie cu atât mai puternică, iar viaţa cu atât mai vrednică de chemare. Aşa a şi fost, însă de câtva timp lucrurile s-au schimbat la noi. în educaţia şcolară sunt îngăduite principii necreştine, care îi strică pe tineri; în societate au pătruns obiceiuri necreştineşti, care îi pervertesc pe aceştia în continuare, după ieşirea din şcoală, şi nu e lucru de mirare dacă aleşii fiind dintotdeauna puţini, după cuvântul lui Dumnezeu, în vremea noastră ei sunt şi mai puţini. Acesta este duhul veacului – anticreştinesc! Ce va fi mai departe? Dacă la noi nu se vor schimba mijloacele de educaţie şi obiceiurile societăţii, adevăratul creştinism va slăbi din ce în ce mai mult, iar în cele din urmă se va stinge de tot; va rămâne doar numele de creştin, însă duh creştinesc nu va mai fi. Duhul lumesc umple toate. Ce este de făcut? Să ne rugăm…

 [I Tim. 5, 11-21; Lc. 17, 26-37].

„Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” Iată ce se cuvine să înţelegem de aici: a ne scăpa sufletul înseamnă a ne cruţa pe noi înşine, iar a-l pierde înseamnă a nu ne cruţa (subînţelegându-se continuarea: în calea poruncilor Domnului sau slujindu-L pe Domnul). De aici reiese următorul lucru: cine slujeşte Domnului, plinind poruncile Lui fără a se cruţa pe sine, acela se mântuieste; iar cine se cruţă pe sine, acela va pieri. Dacă te vei cruţa, te vei arăta neîntârziat călcător al poruncilor, prin urmare şi slugă netrebnică; iar osânda slugii netrebnice care este? „Pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plânsul si scrâsnirea dinţilor.” Daţi-vă osteneala să luaţi aminte la voi înşivă măcar de-a lungul unei singure zile şi veţi vedea că cruţarea de sine strâmbă toate faptele noastre bune, tăindu-ne pofta de a le săvârşi. Fără osteneală şi încordare nu faci nimic; dar să te sileşti si sa nu te înduri, ca sa nu te opresti aici. Sunt unele lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Aceste lucruri sunt împlinite negreşit, chiar de sunt grele; dar aici cruţarea de sine e biruită de sinele însuşi: nu lucrezi, nu ai ce mânca; şi întrucât lucrarea poruncilor nu este de acest fel, din cruţarea de sine ea este întotdeauna trecută cu vederea. Şi îngăduirea păcatelor tot din cruţare de sine se trage: îţi pare rău să îţi refuzi ceea ce îţi doreşti, ca atare îţi împlineşti dorinţa, chiar dacă ea este de-a dreptul păcătoasă ori duce la păcat. Astfel, cel ce se cruţă pe sine nu face ce este dator să facă şi îşi îngăduie ceea ce este dator să nu facă. Drept urmare, cum se mântuieşte unul ca acesta?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 6,10-17; Lc. 13,10-17]

O dată cu praznicul Intrării în biserică a Maicii Domnului începe să se cânte „Hristos Se naşte” în vederea pregătirii credincioşilor pentru a întâmpina după cuviinţă praznicul Naşterii lui Hristos. înţelegând tâlcul acestui fapt, poartă-te ca atare. Adânceşte-te în taina întrupării Fiului Unuia-Născut al lui Dumnezeu, suie până la temeiurile ei, care se află în sfatul cel mai înainte de veci al lui Dumnezeu privitor la fiinţarea lumii si a omului, priveşte răsfrângerea ei în facerea omului, întâmpină cu bucurie cea dintâi bunavestire a ei, care a avut loc îndată după cădere, urmăreşte cu înţelegere descoperirea ei treptată în proorociile şi preînchipuirile Vechiului Testament; lămureşte-ţi cine şi cum s-a pregătit în Israel, sub înrâurirea dumnezeieştilor rânduieli şi lucrări de îndrumare şi pregătire a poporului ales, pentru primirea lui Dumnezeu întrupat; treci, dacă vrei, dincolo de hotarele poporului lui Dumnezeu, adună acolo razele luminii dumnezeieşti care luminează în întuneric şi închi-puie-ţi câţi aleşi din toate popoarele au ajuns la presentimentul neobişnuitei arătări a dumnezeieştii purtări de grijă pentru oameni. Aceasta va fi o pregătire a minţii; dar iată, vine postul: pregăteşte-te, aşadar, să posteşti, să te mărturiseşti şi să te împărtăşeşti cu Sfintele lui Hristos Taine – aceasta va fi o pregătire lucrătoare şi de viaţă dătătoare. Dacă Domnul îţi va da, ca urmare a acestei pregătiri, să simţi puterea venirii Sale în trup, o vei prăznui nu cu bucurie străină, ci cu bucuria inimii tale.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evr. 11,17-23, 27-31; Mc. 9,42; 10,1]

„Fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.” Mai înainte de asta, Domnul a vorbit despre faptul că fiecare trebuie să fie gata la toate felurile de jertfe şi lepădare de sine, pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Chiar dacă ceea ce jertfim ne este scump ca lumina ochilor sau ca mâna dreaptă, jertfa trebuie adusă fără vreo şovăială; căci dacă îţi va părea rău că faci jertfa, şi ca urmare te vei abate de la calea dreaptă la cea nedreaptă, vei fi silit să pătimeşti veşnic în viaţa viitoare. Aşadar, fă jertfa care te întristează aici, ca să scapi de chinurile de dincolo. Fără a fi curăţit aici prin foc, este cu neputinţă a te mânui de focul veşnic. Oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie sărat cu foc, să treacă prin curăţirea cu foc. Cu toţii suntem datori, prin legea zidirii noastre, să ne aducem jertfă lui Dumnezeu; dar fiecare din noi este necurat. Aşadar, trebuie să ne curăţăm, pentru a face din noi înşine jertfe plăcute lui Dumnezeu. Dar când începi să te curăţesti, să smulgi patimile din suflet, te doare ca şi cum ai fi ars cu foc. Această lucrare a curăţirii de sine lăuntrice seamănă cu lucrarea focului ce curăţă metalul. Metalul este nesimţitor. Dacă ar fi să capete simţire, ar simţi şi curăţirea şi arderea în acelaşi timp; aşa se întâmplă şi cu omul care se curăţă pe sine. Trecând prin asta, se simte ca şi cum ar fi mistuit cu totul de flăcări. Focul curăţitor trece prin toate mădularele lui, aşa cum sarea pătrunde ceea ce se sărează; şi numai cel care se supune acestei lucrări devine jertfă adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, oricine are neapărată nevoie să fie sărat cu foc, aşa cum în Vechiul Testament orice jertfă se săra mai înainte de a fi adusă ca ardere de tot.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 275-276).

[Col. 3,12-16; Lc. 18,18-27]

Sfinţii strămoşi – iată nişte oameni cu adevărat mari! Şi dacă generalizăm, va reieşi că, într-adevăr, mari sunt numai aceia care fac parte dintre plinitorii voinţei lui Dumnezeu cu privire la neamul omenesc, a voinţei lui Dumnezeu ca atare, fiindcă multe lucruri rele se întâmplă fără voia Lui. Ci numai cu îngăduinţa Lui sunt unii oameni care lucrează cu putere pe alături de voia lui Dumnezeu şi chiar împotriva ei. Şi aceştia pot părea mari, însă nu în sine, ci prin mărimea contramăsurilor pe care le ia  dumnezeiasca Pronie pentru a şterge răul pricinuit de ei. Voia lui Dumnezeu cu privire la mântuirea oamenilor o ştim; dar planurile lui Dumnezeu care privesc petrecerea vremelnică a oamenilor pe pământ ne sunt ascunse. De aceea, ne este greu să ne dăm seama cine lucrează întocmai după voia lui Dumnezeu. Numai un criteriu negativ poate fi socotit ca potrivit: cine lucrează împotriva hotărârii dumnezeieşti privitoare la mântuirea veşnică a oamenilor, acela nu poate fi socotit mare, căci e vădit că el se împotriveşte voinţei cunoscute a lui Dumnezeu. Chiar dacă această voinţă cunoscută priveşte cele veşnice, nu cele vremelnice, este neîndoielnic faptul că o voie a lui Dumnezeu nu poate să se împotrivească celeilalte.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 274-275).

[Efes. 5, 8-19; Lc. 12, 16-21]

Rostind pilda celui ce s-a îmbogăţit şi nu avea de gând altceva decât să mănânce, să bea şi să se veselească, însă a fost lovit de moarte, neapucând să se înfrupte din desfătările aşteptate, Domnul a încheiat: „Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu”. Bogaţii, uitând de Dumnezeu, nu se gândesc decât la desfătările trupeşti. Cei ce doresc să scape de soarta amară a bogatului din pildă, să nu-şi „adune sieşi, ci să se îmbogăţească numai în Dumnezeu”; şi întrucât bogăţia e de la Dumnezeu, închin-o Lui atunci când îţi vine şi va fi bogăţie sfântă. Tot ce îţi prisoseşte împarte cu  săracii: va fi acelaşi lucru cu a înapoia lui Dumnezeu ceea ce ai primit de la  El. Cel care dă săracului, lui Dumnezeu îi dă. Unul ca acesta, chiar dacă pare a cheltui bogăţia, se îmbogăţeşte cu adevărat în fapte bune – se îmbogăţeşte pentru Dumnezeu, spre a-I plăcea Lui, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu, atrăgând blagoslovenia Lui, se îmbogăţeşte de la Dumnezeu, Care pe cel ce a fost credincios în puţine peste multe îl va pune; se îmbogăţeşte în Dumnezeu, nu în sine, căci nu se socoate stăpân, ci numai iconom, a cărui grijă este de a îndestula pe toţi cei ce vin la el cu vreo nevoie; şi se teme să cheltuiască ceva pentru sine, socotind asemenea lucru drept întrebuinţare nedreaptă a avuţiei care i-a fost încredinţată.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 235)

[II Tes. 2,1-12; Lc. 12,48-59]

„Vi se pare că am venit să dau pace pe pământ? Vă spun că nu, ci spre dezbinare; căci de acum înainte cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Dezbinaţi vor fi: tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui, mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei, soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei.” Care este pricina? Cei care cred în Domnul se umplu de un cu totul alt duh, potrivnic celui care îi stăpânea pe oameni mai înainte de venirea Lui; de aceea nici nu pot trăi bine cu necredincioşii. Lumea păgână urmărea numai interese lumeşti şi pământeşti. Iudeii, chiar dacă li se arătaseră bunătăţile cele mai înalte, până la urmă s-au abătut tot spre căile păgânilor. Domnul, venind în lume, a arătat oamenilor alte comori, în afara familiei, în afara societăţii şi a trezit în ei alte năzuinţe. Cei care au primit învăţătura Lui au început, în chip firesc, să vieţuiască altfel decât înainte, drept care au şi fost supuşi la neplăceri, strâmtorări, prigoane. Iată dezbinarea. De aceea a spus Apostolul Pavel că „toţi care vor să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi” (II Tim. 3,12). Aşa a fost şi aşa este. Atunci când în societate încep să precumpănească interesele lumeşti si pământeşti, ea începe să privească fără bunăvoinţă pe cei care vădesc alte căutări, nepământeşti; ea nici nu poate să înţeleagă cum poate cineva să se intereseze de lucrurile duhovniceşti, iar pe oamenii care întruchipează un fel de viaţă care nu seamănă cu viaţa sa nici nu poate să-i sufere. Aceasta se întâmplă acum în văzul tuturor. Oare nu e un semn al vremurilor?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 237).