[I Tim. 5, 1-10; Lc. 17, 20-25]

Spunând că Fiul Omului va apărea ca fulgerul în ziua Sa, luminând într-o clipă întreaga lume de sub cer, Domnul a adăugat: „Mai înainte, El trebuie să sufere multe si să fie lepădat de neamul acesta”. Din logica frazei se vede că acest „trebuie să sufere multe” premerge venirea Domnului întru slavă. Prin urmare, toată vremea ce se va scurge până în acea zi e pentru Domnul vreme de pătimiri, în trupul Său a pătimit la o vreme anume; după aceea, pătimirile Sale au continuat în credincioşii Săi – durerile naşterii credincioşilor, a creşterii lor în duh şi a păzirii lor de lucrările vrăjmaşului, lăuntrice şi din afară, căci legătura acestora cu Domnul nu este doar gândită şi morală, ci legătură vie, care face ca tot ce-i atinge pe ei să îl atingă şi pe El, Care e Capul lor. Pornind de la acest gând, nu putem să nu băgăm de seamă că Domnul suferă mult. Cele mai mari dureri ale Lui sunt căderile credincioşilor; încă şi mai dureroase sunt căderile din credinţă. Acestea însă nu-s decât loviturile cele mai însemnate; dar e rănit necontenit de necazurile şi de smintelile lor, precum şi de clătinarea credinţei lor de către necredinţă. Cuvintele şi scrierile care împrăştie necredinţa sunt săgeţi aprinse ale celui viclean, în vremea de acum, acesta a pus pe picioare multe făurarii din care scoate asemenea săgeţi. Inimile credincioşilor se tem, fiind lovite de către ele şivăzându-i şi pe alţii răniţi; împreună cu ei suferă şi Domnul. Dar se va arăta ziua slavei Domnului şi atunci se vor descoperi cele ascunse în întuneric, iar cei ce pătimesc se vor veseli dimpreună cu Domnul. Până atunci însă trebuie să răbdăm şi să ne rugăm.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)