[I Tim. 5, 11-21; Lc. 17, 26-37].

„Cine va căuta să-şi scape sufletul, îl va pierde; iar cine îl va pierde, acela îl va dobândi.” Iată ce se cuvine să înţelegem de aici: a ne scăpa sufletul înseamnă a ne cruţa pe noi înşine, iar a-l pierde înseamnă a nu ne cruţa (subînţelegându-se continuarea: în calea poruncilor Domnului sau slujindu-L pe Domnul). De aici reiese următorul lucru: cine slujeşte Domnului, plinind poruncile Lui fără a se cruţa pe sine, acela se mântuieste; iar cine se cruţă pe sine, acela va pieri. Dacă te vei cruţa, te vei arăta neîntârziat călcător al poruncilor, prin urmare şi slugă netrebnică; iar osânda slugii netrebnice care este? „Pe sluga cea netrebnică aruncaţi-o în întunericul cel mai din afară: acolo va fi plânsul si scrâsnirea dinţilor.” Daţi-vă osteneala să luaţi aminte la voi înşivă măcar de-a lungul unei singure zile şi veţi vedea că cruţarea de sine strâmbă toate faptele noastre bune, tăindu-ne pofta de a le săvârşi. Fără osteneală şi încordare nu faci nimic; dar să te sileşti si sa nu te înduri, ca sa nu te opresti aici. Sunt unele lucruri pe care vrei, nu vrei, trebuie să le faci. Aceste lucruri sunt împlinite negreşit, chiar de sunt grele; dar aici cruţarea de sine e biruită de sinele însuşi: nu lucrezi, nu ai ce mânca; şi întrucât lucrarea poruncilor nu este de acest fel, din cruţarea de sine ea este întotdeauna trecută cu vederea. Şi îngăduirea păcatelor tot din cruţare de sine se trage: îţi pare rău să îţi refuzi ceea ce îţi doreşti, ca atare îţi împlineşti dorinţa, chiar dacă ea este de-a dreptul păcătoasă ori duce la păcat. Astfel, cel ce se cruţă pe sine nu face ce este dator să facă şi îşi îngăduie ceea ce este dator să nu facă. Drept urmare, cum se mântuieşte unul ca acesta?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)