[Evr. 3,5-11; 17-19; Lc. 20,27-44]

Saducheii aveau un argument împotriva învierii, pe care îl socoteau de nebiruit; Domnul însă l-a răsturnat în câteva cuvinte şi încă atât de limpede, că toţi au priceput şi i-au recunoscut pe saduchei biruiţi de adevărul spuselor Sale (Lc. 20, 27-40). Ceea ce erau pe atunci saducheii sunt acum necredincioşii de toate soiurile. Aceştia au născocit o sumedenie de presupuneri fanteziste, le-au ridicat la rangul de adevăruri de netăgăduit si se laudă cu ele, gândindu-se că nimeni n-are ce să mai spună împotriva lor. De fapt, aceste presupuneri sunt atât de deşarte, încât nici nu merită să-ţi deschizi gura împotriva lor. Toate filozofările lor sunt un castel din cărţi de joc: suflă şi se va dărâma. Nici nu trebuie combătute, ci tratate la fel ca visele. Când cineva combate un vis, nu se apucă să demonstreze neconcordanţe de ansamblu sau parţiale în vis, ci spune pur şi simplu: „Nu e decât un vis”, şi cu asta problema e închisă. Iată, de pildă, teoria formării cosmosului din fragmente de nebuloasă, dimpreună cu „proptelele” sale: teoria generaţiei spontane, teoria darwinistă a evoluţiei speciilor şi acea născocire de necrezut care spune că omul se trage din maimuţă. Toate acestea sunt ca aiurarea unui lunatic. Citindu-le, ţi se pare că umbli în întuneric. Dar savanţii? Dar ce poţi să faci cu savanţii? Deviza lor este: „De nu vă place n-ascultaţi, dar nici să mint nu mă-mpiedicaţi”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 4, 7-13; Mt. 4,12-17]

Ieri, Apostolul l-a înarmat pe creştinul care păşeşte pe calea mântuirii cu toate armele duhovniceşti; iar acum arată care sunt călăuzitorii lui în această luptă şi care este ţelul ultim şi luminos al tuturor acestor nevoinţe, spre a-l îmbărbăta în ostenelile sale. Aceşti călăuzitori sunt păstorii şi învăţătorii pe care Domnul i-a dat Bisericii şi prin ale căror guri El însuşi grăieşte povaţa trebuincioasă fiecăruia, atâta vreme cât oamenii vin la ei cu credinţă şi întorşi către Domnul în rugăciune. Adevărul acesta este cunoscut de către cei care merg cu lepădare de sine pe calea Domnului şi duc lupta cu vrăjmaşii mântuirii fără a se cruţa pe sine. Aceştia află întotdeauna ajutor şi povaţa la păstorii lor, în vreme ce pentru privitorul din afară acest ajutor pare că n-are de unde veni. Aceştia nu la oameni vin, ci la Domnul, Care pururea este gata să călăuzească şi să povăţuiască prin aceşti păstori şi învăţători pe oricine caută ajutor la Dânsul cu credinţă şi fără făţărnicie. Ţelul cel luminos şi ultim este „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”, vârsta „bărbatului desăvârşit”. Ce înseamnă un bărbat desăvârşit în înţelesul obişnuit, ştim cu toţii; şi este cu neputinţă să găsim un om căruia nu i-ar plăcea să atingă această desăvârşire; dar ce înseamnă a fi bărbat desăvârşit în Domnul nu ştie nimeni, afară de cei care au ajuns la această vârstă. Acest lucru nu trebuie totuşi să răcească râvna nimănui de a atinge şi el această vârstă, ci trebuie, dimpotrivă, să o aprindă încă şi mai mult; căci această neştiinţă vine din înălţimea cea mare a acelei desăvârşiri duhovniceşti care se numeşte în  viaţa cea după Dumnezeu „vârstă bărbătească”. Apostolul arată această „vârstă” ca fiind însuşirea de către om a plinătăţii darurilor pe care le-am văzut la Domnul şi Mântuitorul nostru. Oricine poate vedea că avem bună pricină ca să ne dăm, chemaţi fiind de sus, „toată sârguinţa”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Efes. 6, 10-17; Mt. 4, 1-11]

Apostolul îi îmbracă pe creştini cu toate armele lui Dumnezeu. Aceasta se potriveşte foarte bine cu învăţătura din ziua trecută; căci dacă cineva, luând aminte la chemarea lui Dumnezeu, a pus începutul vieţii celei noi, cu ajutorul harului dumnezeiesc, aducând din partea sa „toată stăruinţa”, ei bine, după aceasta nu-i stă înainte odihna prin lavre, ci lupta. A părăsit lumea? Pentru aceasta, lumea va începe să-l strâmtoreze. S-a izbăvit de stăpânirea diavolului? Diavolul va goni pe urmele lui şi-i va întinde capcane ca să-l abată de la calea cea bună şi să-l aducă iarăşi sub puterea sa. S-a lepădat de sine, a lepădat iubirea de sine dimpreună cu toată oastea patimilor, dar păcatul acesta care trăieşte în noi nu se desparte dintr-o dată de viaţa petrecută samavolnic în răsfăţ, ci se sileşte necontenit, sub toate pretextele cu putinţă, să înstăpânească înlăuntrul omului aceeaşi rânduială a vieţii care mai înainte vreme îl sătura şi îl hrănea cu atâta îmbelşugare. Iată trei vrăjmaşi, fiecare cu o oaste câtă frunză şi iarbă; căpetenia cea mare este însă diavolul, iar ajutoarele sale cele mai apropiate sunt demonii. Aceştia trag sforile vieţii păcătoase, care este potrivnica vieţii duhovniceşti. De aceea îl şi înarmează Apostolul pe creştin împotriva lor, de parcă ceilalţi vrăjmaşi nici nu ar exista. Spune: „Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împotriva începătoriilor, împotriva stăpâniilor, împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în văzduhuri”, căci, dacă n-ar fi acestea, poate că nici luptă n-ar fi. Atâta vreme cât ele nu sunt biruite şi puse pe fugă, biruinţa asupra celorlalţi vrăjmaşi nu preţuieşte nimic. Aşadar, fiecare să ia seama încotro trebuie să-şi îndrepte săgeţile, sau cel puţin să ia seama din ce parte anume trebuie să se îngrădească. Şi să se îngrădească! Apostolul a înşirat câteva arme; dar toate aceste arme sunt puternice numai prin Domnul. De aceea ne-au şi lăsat luptătorii duhovniceşti încercaţi această pre-danie: loveşte-l pe vrăjmaş cu numele Domnului Iisus!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Ptr. 1, 1-2,10-12; 2, 6-10; Mc. 12,1-12]

În ziua Botezului Domnului s-a arătat cu lucrul că iconomia mântuirii noastre este săvârşită de către Domnul Iisus Hristos, prin bunăvoirea Tatălui, cu împreună-lucrarea Sfântului Duh; iar acum aflăm, prin cuvântul Apostolului, că nici mântuirea fiecăruia dintre noi, potrivit acestei iconomii, nu se săvârşeşte altfel decât prin lucrarea Sfintei Treimi, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh: „după cea mai dinainte ştiinţă a lui Dumnezeu-Tatăl, şi prin sfinţirea de către Duhul, spre ascultare şi stropirea cu sângele lui Iisus Hristos”. Cunoscând dinainte pe cel ce va să creadă, Dumnezeu-Tatăl îi iese acestuia în întâmpinare cu bunăvoirea Sa şi îl cheamă la mântuire prin harul Sfântului Duh. Duhul Sfânt, Care 1-a chemat pe om la credinţă şi l-a întărit în ea, îl stropeşte pe cel ce a crezut cu sângele Domnului şi Mântuitorului nostru în Taina Botezului şi, primind prin aceasta intrare în el, însuşi Se sălăşluieşte în el şi îl ajută în toate chipurile la chivernisirea mântuirii lui. Să lăudăm, să cântăm şi să mărim Preasfânta Treime, Buna Împreună-Lucrătoare a mântuirii noastre, iar în ce ne priveşte „s-o căutăm pe aceasta cu stăruinţă”, sârguind a ne împodobi cu toate virtuţile, după chipul Ziditorului şi Reziditorului nostru, ca să nu ne arătăm „fără sporire şi fără roade în cunoaşterea Domnului” şi să nu ne îngrădim intrarea în „veşnica împărăţie a Domnului nostru”, la care am fost chemaţi (II Ptr. l, 5, 8,11).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 19,1-8; In. l, 29-34]

Sfântul Ioan mărturisea despre Hristos Iisus că El este cu adevărat „Mielul lui Dumnezeu, Care ia asupra Sa păcatul lumii”, că este Izbăvitorul făgăduit, aşteptat de toţi. Au auzit aceasta cei din jurul lui şi au crezut. De la ei, această mărturie s-a răspândit în popor şi toţi au început să cugete că Cel mărturisit de Ioan nu este un oarecare. La aceasta făcea trimitere Mântuitorul atunci când, în ultimele zile pe care le-a petrecut în templu, a pus arhiereilor, cărturarilor şi bătrânilor întrebarea: de unde este botezul lui Ioan, din cer sau de la oameni (Mc. 11,29)? Aceştia au ocolit răspunsul, întrucât era cu neputinţă ca ei să nu fi văzut că Ioan nu venise cu de la sine putere botezând cu apă. Dar cum era să recunoască asta, de vreme ce astfel s-ar fi văzut siliţi să recunoască, totodată, şi mărturia dată de el, că înaintea lor se află Cel Făgăduit, şi ca atare ar fi trebuit să se plece învăţăturii Acestuia? Aşa ceva ei însă nu voiau; şi nu din oarecare pricini întemeiate, ci numai din prejudecată, încăpăţânarea lor nu micşorează însă cu nimic puterea mărturiei Sfântului Ioan. Ea are şi acum aceeaşi putere de încredinţare ca atunci când a ieşit din gura lui. Şi noi îl auzim pe Ioan arătându-ne pe adevăratul Izbăvitor, şi prin aceasta credinţa noastră prinde aripi, ca una ce are în sprijinul său o mărturie vie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Tim II 4, 5-8; Mc. 1, 1-8]

„Ce folos, fraţii mei, dacă zice cineva că are credinţă, iar fapte nu are? Oare această credinţă poate să-l mântuiască?” Drumul către credinţă este pocăinţa. Ce spun oamenii care se pocăiesc? „Am păcătuit, n-am să mai fac. Nu voi mai păcătui, deci voi trăi potrivit poruncilor.” Întrucât pocăinţa nu încetează o dată cu primirea credinţei, ci, împreunându-se cu ea, rămâne până la sfârşit, reiese că şi hotărârea aceasta – de a trăi potrivit poruncilor – rămâne în vigoare şi după primirea credinţei. De aceea, credinciosul, dacă a venit la credinţă pe calea cea dreaptă – pe calea pocăinţei, adică – este un râvnitor al plinirii poruncilor sau săvârşitor al faptelor bune. Credinţa îi dă cel mai puternic imbold spre a face aceasta; tot credinţa îi dă şi puterile harice trebuincioase, prin Sfintele Taine, într-acest chip, credinţa ajută faptelor, iar faptele fac credinţa desăvârşită: căci până când omul nu împlineşte lucrul în care a crezut, credinţa nu este credinţă adevărată. Credinţa se vădeşte numai în fapte, şi nu numai se vădeşte, ci se şi întăreşte. Faptele lucrează, la rândul lor asupra credinţei şi o întăresc.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Fapte 3,11-16; In. 3, 22-33]

Două vieţi avem: trupească şi duhovnicească. Duhul nostru e oarecum îngropat în trup. Atunci când, înviind prin harul lui Dumnezeu, începe să se smulgă din amestecarea cu trupul şi se arată întru curăţia sa duhovnicească, el învie pe de-a-ntre-gul sau învie bucată cu bucată; iar atunci când se smulge cu totul din această legătură, iese ca din mormânt la viaţa cea înnoită şi astfel duhul devine aşa cum este el în sine: viu şi lucrător, în vreme ce trupul grosolan e mort şi nelucrător, chiar dacă şi unul, şi celălalt se află îmbinate în acelaşi om. Şi iată taina spuselor Apostolului: „Unde e Duhul Domnului, acolo este  libertate” (II Cor. 3, 17). Aceasta este libertatea faţă de stricăciunea ce împresoară duhul nostru nestricăcios sau de patimile ce strică firea noastră. Acest duh care intră în libertatea fiilor lui Dumnezeu e ca un fluture tânăr, îmbrăcat în culori atrăgătoare, ce iese lin în zbor din gogoaşa sa. Iată înflorirea lui de curcubeu: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, milostivirea, credinţa, blândeţea, înfrânarea (Gal.5, 22). Oare această frumuseţe a desăvârşirii nu e în stare să deştepte în noi râvna?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Ev. 5, 4-10;In. 3, 1-15]

Binefăcătoare este osteneala celor care zdrobesc, prin cugetări sănătoase, minciuna ce se îngrămădeşte împotriva adevărului învierii. Citeşte aceste cugetări şi întrarmează-te cu ele; dar totodată să nu te leneveşti a face din ce în ce mai mult loc ca să intre în tine puterea învierii lui Hristos. Cu cât vei face asta mai mult, cu atât vei respira mai mult din văzduhul învierii şi cu atât vei fi mai la adăpost de toate săgeţile vrăjmaşului îndreptate împotriva acestui adevăr, întrebi de ce e nevoie pentru asta? De nimic deosebit: fii ceea ce trebuie să fii potrivit legământului în care ai intrat la sfântul botez, care este învierea noastră. Ai scuipat pe satana şi pe toate faptele lui? Continuă să te porţi la fel faţă de el. Te-ai unit cu Hristos? Rămâi cu El. Faptele întunericului şi cele ale luminii sunt vădite. Fugi de cele dintâi şi ţine-te de cele din urmă: însă fă asta fără compromisuri, cât de mărunte, aşa încât norma vieţii tale să fie următoarea: nu este părtăşie între lumină şi întuneric, între Hristos şi Veliar.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Col. 2,8-12; Lc. 2,20-21,40-52]

Întrucât Anul Nou este începutul zilelor anului, se cuvine ca în această zi să adunăm în suflet cugetări, simţiri şi stări sufleteşti care ar putea să îndrepteze, în chip vrednic de numele de creştin, toate lucrările săvârşite de el în răstimpul acestui an. Să ne gândim puţin şi vom afla ce înseamnă Anul Nou în viaţa duhovnicească. În viaţa duhovnicească, An Nou este atunci când oarecine dintre cei ce trăiesc în nepăsare începe să aibă râvnă pentru a se mântui şi a plăcea lui Dumnezeu, căci atunci când el se hotărăşte la aceasta, pe dinlăuntrul şi pe dinafară lui toate se reclădesc pe temeiuri noi – cele vechi trec şi se fac toate noi. Dacă ai această stare, înnoieşte-o; iar dacă n-o ai, dobândeşte-o – şi va fi la tine Anul Nou. Se mai apropie şi cinstita prăznuire a Tăierii-împrejur a Domnului şi a pomenirii Sfântului Vasile cel Mare. Miezul prefacerii amintite stă în aceea că omul începe din această clipă să trăiască numai pentru Dumnezeu spre mântuirea sa, în vreme ce mai înainte trăia doar pentru sine, gătindu-şi pierzarea. Acum, el leapădă deprinderile vechi, toate plăcerile sale şi toate lucrurile în care afla desfătare; taie patimile şi aplecarea spre pofte şi îşi însuşeşte faptele asprei lepădări de sine, iar această preschimbare este întocmai ceea ce trebuie să fie, potrivit Apostolului, tăierea-împrejur a inimii – de care pomeneşte şi la care ne îndatorează prăznuirea Tăierii împrejur a Domnului şi a cărei pildă ne-o înfăţişează prin sine însuşi Sfântul Vasile cel Mare. Astfel, toate lucrurile care se îmbulzesc în conştiinţa noastră de Anul Nou se înmănunchează într-unul singur: înnoirea noastră lăuntrică prin tăierea-împrejur a inimii. Dacă, prin bunăvoinţa Domnului, cineva se va pregăti de Anul Nou într-acest chip, adică dacă nu va cugeta doar acestea, ci le va şi împlini cu lucrul, acela va prăznui Anul Nou în cel mai desăvârşit chip creştinesc şi se va pregăti să petreacă creştineşte întregul an. De următorul An Nou, el va trebui doar să reînnoiască şi să reîmprospăteze ceea ce a primit acum.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Naşterea lui Hristos

[Gal. 4, 4-7; Mt. 2,1-12]

Slavă Ţie, Doamne! îndelung am aşteptat luminatele zile ale Naşterii lui Hristos: să ne bucurăm, dar, acum si să ne veselim. Sfânta Biserică tocmai pentru a spori veselia noastră de acum a rânduit post înaintea acestor zile, o oarecare strâmtorare, ca trecând prin ea, să ne simţim pe urmă ca unii care scapă la libertate. Oricum, ea nu vrea de fel să ne lăsăm acum în voia dezmierdării simţurilor şi a desfătărilor trupeşti. De vreme ce aceste zile sunt numite din moşi strămoşi, se cere ca însăşi veselia noastră din acest răstimp să fie sfântă, aşa cum El e sfânt; şi pentru ca cel ce se veseleşte să nu uite aceasta, Biserica a pus în gurile noastre o scurtă cântare spre slava lui Hristos Care Se naşte, cântare care potoleşte trupul si înalţă duhul, arătându-i îndeletniciri potrivite cu măreţia acestor zile: „Hristos Se naşte, slăviţi-L” şi celelalte. Slăviţi-L, dar, pe Hristos; şi slăviţi-L în aşa fel ca prin această slavoslovie să se îndulcească sufletul şi inima şi astfel să se stingă imboldul spre oricare alt lucru şi îndeletnicire care făgăduieşte vreo desfătare oarecare. Slăviţi-L pe Hristos! Aceasta nu înseamnă să alcătuiţi lungi cântări de laudă în cinstea lui Hristos, nu, ci trebuie ca, gândindu-vă la naşterea lui Hristos Mântuitorul, să strigaţi fără voce, din adâncul sufletului: „Slavă Ţie,Doamne, că S-a născut Hristos!” şi e de-ajuns; aceasta va fi o cântare lină a inimii, care străbate totuşi cerurile şi ajunge la însuşi Dumnezeu. Aduceţi-vă aminte ce a făcut Domnul pentru noi şi veţi găsi că acest strigăt e pe deplin îndreptăţit. Ca să putem face asta mai uşor, să luăm următoarele pilde. Unui om închis în temniţă şi ferecat în lanţuri, împăratul i-a făgăduit libertatea. Aşteaptă întemniţatul o zi, aşteaptă două, aşteaptă luni si ani. Nu vede împlinirea făgăduinţei, însă nu-şi pierde nădejdea, având încredere în cuvântul împăratului, în cele din urmă, încep să apară semne că va fi slobozit curând, curând; luarea aminte i se încordează; aude zarva veselă a celor ce se apropie: iată că zăvoarele cad şi intră izbăvitorul… „Slavă Ţie, Doamne!”, strigă fără să vrea întemniţatul. „A venit sfârşitul întemniţării mele, în curând voi vedea lumina lui Dumnezeu!” O altă pildă: un bolnav acoperit de răni, cu toate mădularele slăbănogite, a încercat toate doctoriile şi a schimbat mulţi doctori; răbdarea lui este pe terminate şi este gata să cadă într-o amărăciune deznădăjduită. I se spune: „Mai este un doctor, foarte iscusit, care pe toţi îi vindecă şi tocmai de boli cum e a ta; l-am rugat noi să vină şi la tine, iar el a făgăduit că va veni”. Bolnavul crede, prinde nădejde şi aşteaptă împlinirea făgăduinţei… Trece un ceas, trec două, trece mai multă vreme, neliniştea începe să îi macine iar sufletul. Spre seară, se apropie cineva… intră… uşile se deschid si intră cel dorit… „Slavă Ţie, Doamne!”, strigă bolnavul. Şi încă o pildă: apare un nor de furtună; întunericul se lasă peste pământ; trăsnetul cutremură temeliile munţilor si fulgerele străbat cerul de la un cap la altul; toţi sunt cuprinşi de groază, ca şi cum ar fi venit sfârşitul lumii. Dar apoi, când furtuna trece şi cerul se limpezeşte, toţi spun, răsuflând uşuraţi: „Slavă Ţie, Doamne!”. Cercetaţi aceste pilde şi veţi vedea că ele cuprind toată istoria neamului omenesc. Norul de furtună al mâniei lui Dumnezeu plutea deasupra noastră şi a venit Domnul-Împăciuitorul şi a alungat acest nor. Eram acoperiţi cu rănile păcatelor şi patimilor – a venit Doctorul sufletelor şi ne-a tămăduit… Eram în lanţurile robiei – a venit Izbăvitorul şi a rupt legăturile noastre. Puneţi toate acestea în inima voastră şi primiţi-le cu simţirile voastre şi nu vă veţi putea înfrâna strigătul: „Slavă Ţie, Doamne, că S-a născut Hristos!”.
Nu mă voi strădui să vă pătrund de această bucurie prin cuvintele mele: ea este dincolo de orişice cuvânt. Lucrarea săvârşită de Domnul, Cel ce S-a născut azi, îl priveşte pe fiecare dintre noi. Cei ce intră în părtăşie cu El capătă de la El libertate, vindecare, pace; stăpânesc toate acestea şi gustă dulceaţa lor. Celor care ştiu acest lucru din experienţă n-ai de ce să le spui „Bucuraţi-vă”, căci ei nu pot să nu se bucure; iar celor care n-o ştiu, degeaba le spui „bucuraţi-vă”, fiindcă ei nu pot să se bucure. Cel legat de mâini şi de picioare, oricât i-ai spune „bucură-te de izbăvire”, nu se va bucura; cel acoperit de rănile păcatelor de unde să aibă bucuria vindecării? Cum va răsufla liber cel înfricoşat de furtuna mâniei lui Dumnezeu? Unora ca acestora nu li se poate spune decât: „Mergeţi la Pruncul cel înfăşat şi culcat în iesle şi căutaţi la El izbăvire de toate relele care vă împresoară, fiindcă acest Prunc este Hristos, Mântuitorul lumii”. Aş fi vrut să-i văd pe toţi bucurându-se anume cu această bucurie şi nevrând să cunoască alte bucurii, dar nu toţi cei din Israel sunt Israel, încep acum distracţii deşarte, nebuneşti, care aţâţă poftele: gătitul, vizitele, schimbarea toaletelor. Cei ce iubesc aceste lucruri, oricât le-ai spune „potoliţi-vă”, îşi astupă urechile şi nu iau aminte, batjocorind în aşa chip luminatele zile ale praznicului, încât îl fac pe Milostivul nostru Domn să-şi întoarcă privirea de la noi şi să zică: „Urâciune sunt înaintea Mea sărbătorile voastre!”. Şi, într-adevăr, multe din distracţiile societăţii noastre sunt urâciuni păgâneşti, care au fost aduse la noi de-a dreptul din lumea păgână; iar altele, deşi au apărut mai târziu, sunt hrănite cu duhul păgânismului; şi parcă într-adins, cele mai multe au loc de Naşterea Domnului şi de Paşte. Dedându-ne lor, îi dăm stăpânitorului acestei lumi – chinuitorul nostru şi potrivnicul lui Dumnezeu – pricină să îi spună: „Ce mi-ai făcut prin naşterea şi învierea Ta? Iată, toţi vin la mine!”. Ci să treacă mai des prin inima noastră cuvintele psalmului 50: „Drept este Domnul întru cuvintele Sale şi biruitor când va judeca El”… Ne atrage Europa „civilizată”… Da, acolo au fost reînnoite pentru prima oară urâciunile păgâneşti pe care creştinismul le izgonise din lume; de acolo, ele au trecut deja şi trec în continuare la noi. Trăgând în noi această miasmă a iadului, ne învârtim ca ameţiţi, fără a ne mai veni în fire.Să ne amintim însă de anul 1812: de ce au venit peste noi francezii?
Dumnezeu i-a trimis ca să stârpească răul pe care îl luaserăm de la ei. S-a pocăit atunci Rusia, şi Dumnezeu a miluit-o; dar acum, pare-se, am uitat lecţia de atunci. Dacă ne vom veni în fire, fireşte că nu se va întâmpla nimic; dar dacă nu – cine ştie, poate că Domnul ne va trimite iarăşi asemenea învăţători, ca să ne aducă în simţiri şi să ne pună pe drumul spre îndreptare. Aceasta este legea dreptăţii lui Dumnezeu: vindecă de păcat prin lucrul care-l atrage pe om către păcat. Acestea nu sunt vorbe goale, ci un fapt întărit de glasul Bisericii. Să ştiţi, dreptmăritorilor, că Dumnezeu nu Se lasă batjocorit; şi ştiind aceasta, veseliţi-vă şi vă bucuraţi
cu frică în aceste zile. Sfinţiţi praznicul luminat cu fapte, îndeletniciri şi veselii sfinte, aşa încât lumea, privind la noi, să spună: „La ei sunt «zilele sfinţite», nu cine ştie ce veselii nebuneşti de necuvioşi şi desfrânaţi, care nu ştiu de Dumnezeu”.