Când Moise si cu Aaron au început să mijlocească pentru popor înaintea lui Faraon, ca acesta să îi dea drumul, răspunsul primit a fost înteţirea asupririi israelitenilor până-ntr-acolo că aceştia au început să cârtească împotriva celor ce mijloceau pentru ei: „Ne-aţi făcut urâţi în ochii lui Faraon” (Ieş. 5, 21). Întocmai la fel e pus la încercare sufletul păcătosului care se pocăieşte. Atunci când frica de Dumnezeu şi conştiinţa, aceşti Moise şi Aaron lăuntrici, încep să îndemne sufletul să se ridice, în fine, în picioare şi să scuture jugul robiei păcatului, bucuria pătrunde întreaga lui alcătuire; dar nici vrăjmaşul nu doarme, ci îngrămădeşte în gândurile lui munţi de piedici, -cum că păcatul e de nebiruit şi îl bântuie cu frici din toate părţile: frică pentru bunăstare, frică pentru legăturile lumeşti, frică pentru tot ce îi aparţine, chiar pentru viaţa sa. Şi se întâmplă astfel că omul, numai ce a pornit pe calea către Dumnezeu, că se şi opreşte. Prinde curaj, frate! „Si Se va înălţa Domnul Savaot întru judecată şi Dumnezeu Cel Sfânt Se va slăvi întru dreptate” (Is. 5,16). Dumnezeu e mai tare decât vrăjmaşul. Strigă către Dânsul şi vei auzi la fel ca Moise oarecând: „Acum vei vedea cele ce voi face Eu cu Faraon”. Vrăjmaşul nu are putere asupra sufletului: el poate doar să-l sperie cu părute spaime. Nu te da bătut, rabdă, mergi înainte cu bărbăţie, spunând în sinea ta: „Să mor si nu mă las, ci cu îndrăzneală voi merge înainte, acolo unde mă cheamă Domnul prin duhul pocăinţei care lucrează acum în mine”!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

„Şi a zis Cain către Domnul: pedeapsa mea este mai mare decât as putea-o purta” (Fac. 4, 13). Este, oare, cu putinţă a vorbi astfel înaintea feţei lui Dumnezeu, Care este aspru, fireşte, întru dreptatea Sa, dar şi pururea gata să miluiască pe cel care se pocăieşte cu adevărat? Zavistia a întunecat gândurile sănătoase, nelegiuirea făcută cu deadinsul a împietrit inima, şi Cain, iată, îi răspunde cu grosolănie lui Dumnezeu însuşi: „Au doară sunt eu păzitorul fratelui meu?” (Fac. 4, 9). Dumnezeu vrea să înmoaie inima lui de piatră cu ciocanul asprei Sale judecăţi, dar el nu se lasă, ci, închizându-se în grosolănia sa, se aruncă în braţele sorţii pe care şi-a gătit-o singur prin pizmă şi omor. E de mirare faptul că după aceasta a trăit la fel ca toată lumea: a avut femeie, şi-a întemeiat o familie şi păstra toate legăturile lumeşti; însă pecetea lepădării şi deznădejdii stătea în continuare asupra lui. Trebuie să fie vorba de un fapt lăuntric, care se petrecea în conştiinţă, din conştientizarea poziţiei în care se afla faţă de Dumnezeu, sub influenţa faptelor, patimilor şi obiceiurilor păcătoase care o apăsau. Mai ales acum ar trebui oamenii să ia aminte la aceasta! Dar să aibă, totodată, credinţa că nu este păcat care să biruiască mila lui Dumnezeu, chiar dacă pentru înmuierea inimii este nevoie, fireşte, de timp si osteneală, între mântuire şi pieire nu este loc, însă, de ales!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Luni (a 2-a săptămână a Postului)

„Păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea sunt ieşirile vieţii” (Pilde 4,23). Creştinul care a postit, s-a spovedit si s-a împărtăşit cu Sfintele Taine înnoieşte în sine izvoarele harului deschise în el prin Sfântul Botez, care după aceea au fost de atâtea ori înnoroite prin nepăsare şi căderi şi de atâtea ori au fost curăţite prin pocăinţă. Acum ele sunt iarăşi curăţite după ultimele căderi. Să le păzim deci cel puţin de acum, a nu le astupa iarăşi prin neluare aminte, împrăştiere şi nepăsare faţă de acele lucrări prin care se păstrează curăţenia si dreapta curgere a apelor lor. Să prelungim postirea, să nu dăm frâu liber simţurilor, să nu contenim a ne ruga cu osârdie şi lacrimi, să nu uităm faptele dragostei, să căutăm ascultarea cuvântului lui Dumnezeu şi, mai presus de toate, să vorbim cu Domnul, Care este în noi, şi prin această împreună-vorbire să păstrăm în noi frica de Domnul şi râvna de a plăcea lui Dumnezeu, în care se şi află izvoarele vieţii noastre duhovniceşti!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Evr. 1, 1-12; Mc. 2, 23 -28; 3, 1-5]

S-au apropiat oamenii de paharul Domnului, au fost la cina Domnului: Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Slavă Ţie, Dumnezeule! Mare zi a Domnului este astăzi! Prea-slăvită prăznuire în cer! Nu este oraş, nici sat, nici casă în care cineva să nu se fi împărtăşit. Pe toată întinderea Rusiei, peste tot în miazăzi şi la răsărit sunt atâţia oameni înveşmântaţi în haina albă a dreptăţii, care au gustat din viaţa dumnezeiască şi s-au unit cu Domnul întru adevăr! Înnoitu-s-a trupul Domnului – trupul Bisericii şi s-a înveşmântat în slava sa cea adevărată, ascunsă de ochii oamenilor, însă văzută de ochii îngereşti, închinatu-s-au îngerii Celui Întâi-Născut atunci când El a fost adus în lume întru puterea Sa, iar acum I s-au închinat pentru că lumea este adusă iarăşi la El. I s-au închinat şi au cântat: „Scaunul Tău, Dumnezeule, în veacul veacului; toiagul dreptăţii – toiagul împărăţiei Tale. lubit-ai dreptatea şi ai urât fărădelegea” (Ps. 44, 7-8).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Duminica lăsatului sec de brânză (a izgonirii lui Adam din rai) – începutul Postului Mare

[Rom. 13, 11-14; Mt. 6, 14-21]

„Dacă veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru cel ceresc; iar dacă nu veţi ierta oamenilor greşealele lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta gresealele voastre.” Ce mijloc simplu si lesnicios de mântuire! Ti se iartă păcatele, cu condiţia să ierţi şi tu greşelile aproapelui. Asta înseamnă că îţi ţii soarta în mâini. Calcă-ţi pe suflet şi treci de la simţăminte neprietenoase faţă de aproapele tău la unele cu adevărat paşnice şi e de-ajuns. Ziua iertării – ce zi mare şi cerească a lui Dumnezeu! Dacă ne-am folosi cu toţii de ea aşa cum se cuvine, ziua aceasta ar face din toate obştile (comunităţile) creştineşti nişte obşti de rai, iar pământul s-ar face una cu cerul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Rom. 14,19-26; Gal. 5,22; 6,2; Mt. 6,1-13;]

„Cei ce sunt ai lui Hristos şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi poftele.” Acum, această rânduială s-a întors pe dos: oamenii îşi răstignesc trupul, dar nu împreună cu patimile şi poftele, ci prin patimi şi pofte. Cum îşi mai chinuiesc ei trupul, în ziua de azi, prin îmbuibare, beţie, fapte de desfrânare, danturi şi petreceri! Nici stăpânul cel mai lipsit de omenie nu-şi chinuieşte astfel vita leneşă. Dacă ar fi să dăm trupului nostru libertate şi minte, primele sale cuvinte ar fi îndreptate împotriva stăpânului său, sufletul, pentru faptul că acesta se amestecă în chip nelegiuit în treburile lui, umplându-L de patimi care-i sunt străine şi, împlinindu-şi-le în el, îl chinuieşte. De fapt, trebuinţele trupului nostru sunt simple si nepătimaşe. Priviţi la dobitoace: nu se îmbuibă, nu dorm peste măsură şi, împlinindu-și trebuinţele trupeşti la vremea lor, rămân după aceea liniştite un an întreg. Doar sufletul, uitându-şi năzuinţele mai bune, şi-a scos din trebuinţele simple ale trupului o mulţime de năzuinţe împotriva firii sale, care au devenit, prin lipsa de măsură, nefireşti şi pentru trup. Totuşi, pentru a tăia din suflet patimile trupeşti care s-au încuibat în el, trupul trebuie neapărat răstignit, însă în cu totul altfel: adică nedându-i libertate şi cele de trebuinţă, ori împlinindu-i trebuinţele într-o măsură neasemuit mai mică decât ar cere-o firea sa.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Tes. 4,13-17; In. 5, 24-30]

Sfânta Biserică ne îndreaptă acum luarea-aminte dincolo de hotarele vieţii de acum, către părinţii şi fraţii noştri ce s-au mutat de aici, voind ca, aducându-ne aminte de starea în care se află ei şi care nici pe noi nu ne va ocoli, să ne dea imbold a petrece după cuviinţă Săptămâna brânzei si întreg Postul Mare care urmează după aceasta. Să ascultăm de maica noastră Biserica şi, pomenind pe părinţii şi fraţii noştri, să ne îngrijim a ne pregăti pentru trecerea în cealaltă lume. Să ne aducem aminte de păcatele noastre şi să plângem pentru ele, hotărând să ne păzim de acum înainte curaţi de toată întinăciunea, căci în împărăţia lui Dumnezeu nu va intra nimic necurat şi nimeni din cei necuraţi nu se va putea îndreptăţi la judecată; iar după moarte nu va mai aştepta curăţire. Cum vei trece dincolo, aşa vei şi rămâne. Aici trebuie să ne pregătim curăţirea. Să ne grăbim, dar, fiindcă cine poate spune dacă va trăi timp îndelungat? Viaţa aceasta poate îndată să se curme. Cum ne vom arăta pe cealaltă lume necuraţi? Cu ce ochi vom privi la părinţii şi fraţii noştri, care ne vor întâmpina? Ce vom răspunde când ne vor întreba: „Ce-i cu urâciunea asta la tine? Şi cu asta? Şi cu asta?”. Ce ruşine şi ocară ne va acoperi atunci?! Să ne grăbim, dar, a îndrepta tot ce este neîndreptat, ca atunci când ne vom arăta pe acea lume, să ne poată cât de cât suferi si răbda.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Cor. 6,12-20; Lc. 15,11-32]

Despre ce nu ne vorbeşte Duminica fiului risipitor! Vorbeşte şi despre tihna şi îndestularea din casa Tatălui Ceresc, şi despre smintita noastră avântare de sub ocrotirea părintească spre o libertate neînfrânată, şi despre îmbelşugarea moştenirii ce ne-a fost dată în ciuda nesupunerii noastre, şi despre nechibzuita ei cheltuire pe toate nimicurile, şi despre sărăcia cea mai de pe urmă la care am ajuns vieţuind aşa. Dar mai vorbeşte şi despre faptul că atunci când cineva se trezeşte şi, venindu-şi în sine, cugetă şi hotărăşte să se întoarcă la Tatăl Cel Mult-Milostiv, îndată ce se întoarce este primit cu dragoste şi repus în starea dintâi. Şi cine nu va afla aici învăţătură de folos? Dacă petreci în casa părintească, nu te arunca la libertate! Dacă ai fugit şi risipeşti moştenirea, opreşte-te cât mai degrabă. Dacă ai cheltuit totul şi ai sărăcit, hotărăşte-te cât mai degrabă să te întorci, şi întoarce-te. Acolo te aşteaptă toată îngăduinţa, dragostea şi îndestularea de mai înainte. Ultimul pas este cel mai trebuincios, însă nu trebuie să te răsfeţi prea mult în nădejdea lui. Totul este spus pe scurt şi limpede. Vino-ţi în fire, scoală-te şi grăbeşte către Tatăl. Braţele Lui sunt deschise şi gata să te primească.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)