[I In. 1,8-2, 6; Mc. 13, 31 – 14, 2]

Învăţătura desprinsă ieri din spusele Apostolului ne-o vesteşte acum, de-a dreptul, Evanghelia. „Luaţi aminte, privegheaţi, că nu ştiţi când va fi acea vreme. Vegheaţi, dar, … ca nu cumva, venind fără veste, să vă afle pe voi dormind.” Trebuie să aşteptăm şi să avem în gând în fiecare clipă faptul că acum, acum va apărea Domnul şi va străluci ca un fulger de la un capăt al lumii la celălalt. Unora li se pare că această aşteptare a Domnului poate fi înlocuită cu aşteptarea morţii. E bine şi aşa (sau măcar aşa): dar aşteptarea venirii Domnului e una, iar aşteptarea morţii este alta. Gândul la venirea Domnului este deosebit de gândul la moarte; deosebite sunt şi simţirile care se nasc sub înrâurirea acestor două gânduri. Tu aşteaptă ziua Domnului, în care totul va lua sfâşit printr-o poruncă fără putinţă de întoarcere. După moarte, tot mai rămâne o vreme în care starea omului nu este hotărâtă pentru totdeauna; dar ziua Domnului va hotărî soarta tuturor pentru vecii cei nesfârşiţi şi o va pecetlui în aşa chip, că n-ai cum să te mai aştepţi la vreo schimbare. Am aşteptat, zici. Mai aşteaptă. Şi tot aşteaptă. Dar asta, vei spune, îmi va otrăvi toate bucuriile. Nu ţi le va otrăvi, ci numai va goni din rânduiala vieţii tale acele bucurii care se folosesc în chip nelegiuit de acest nume. Te vei bucura şi aşa, însă numai în Domnul: şi pe Domnul îl poţi aştepta având astfel de bucurie şi de te va găsi întru această bucurie, nu te va pedepsi, ci te va lăuda.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[II Ptr. 3,1-18; Mc. 13, 24-31]

„Iar ziua Domnului va veni ca un fur noaptea.” Hoţul se strecoară noaptea, când nu este aşteptat. Aşa şi ziua Domnului va veni când oamenii nu o vor aştepta; şi de vreme ce nu o vor aştepta, nici nu se vor pregăti pentru întâmpinarea ei. Ca să nu ne îngăduim o astfel de greşeală, Domnul a şi poruncit: „Privegheaţi deci, că nu ştiţi în care zi vine Domnul vostru” (Mt. 24,42). Între timp, noi ce facem? Priveghem, oare? Trebuie să recunoaştem că nu. Moartea tot o mai aşteaptă câte unul; dar ziua Domnului, mai nimeni. Şi oamenii par a avea dreptate în privinţa asta: părinţii şi strămoşii noştri au aşteptat, şi ziua aceasta n-a venit. De vreme ce nu vedem nimic, de ce să ne gândim că va veni în timpurile noastre? Ca atare, nici nu ne gândim; nu ne gândim şi nu o aşteptăm. Ce este atunci de mirare, dată fiind dispoziţia noastră sufletească, în faptul că ziua Domnului va cădea asupra noastră ca un fur? Vom fi asemenea cu locuitorii unui oraş pe care mai-marele guberniei a făgăduit că îl va vizita curând. L-au aşteptat un ceas, 1-au aşteptat două, 1-au aşteptat o zi, pe urmă au zis: „pesemne că nu o să mai vină” şi s-au împrăştiat pe la casele lor. Dar numai ce s-au risipit ei liniştiţi, că guvernatorul a şi venit. Aşa va fi şi cu noi: aşteptăm, nu aşteptăm, ziua Domnului are să vină, şi are să vină fără de veste, căci Domnul a spus: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece”. Dar nu este mai bine, oare, să aşteptăm, ca să nu fim prinşi pe nepregătite? Căci nu vom scăpa nepedepsiti.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [II Ptr. 2, 9-22; Mc. 13,14-23]

„Dacă vă va zice cineva: Iată, aici este Hristos, sau: Iată, acolo, să nu credeţi.” Hristos Domnul, Mântuitorul nostru, a zidit pe pământ Sfânta Biserică şi binevoieşte să rămână în ea în calitate de Cap, Dătător de viaţă şi Ocârmuitor. Aici este Hristos, în Biserica noastră Ortodoxă, şi nu este în nici o alta: nici să nu-l cauţi, că nu ai să-L găseşti. Drept aceea, dacă va veni la tine careva dintr-o adunătură neortodoxă şi va începe să te încredinţeze: „la noi este Hristos”, să nu îl crezi. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „noi avem comunitate apostolică şi la noi este Hristos”, să nu îl crezi. Biserica întemeiată prin Apostoli dăinuie pe pământ: este Biserica Ortodoxă. Aici este Hristos, iar acea comunitate întemeiată de ieri, de azi, nu poate fi apostolică şi în ea nu este Hristos. Dacă vei auzi pe cineva spunând: „în mine vorbeşte Hristos”, dar este străin de Biserică, nu vrea să ştie de păstorii ei şi nu se sfinţeşte prin Taine, să nu îl crezi: în el nu este Hristos, ci un alt duh, care îşi însuşeşte numele lui Hristos, pentru a rupe oamenii de Hristos şi de Sfânta Lui Biserică. Şi să nu dai crezare nimănui care ar încerca să-ţi bage în cap vreun lucru cât de mic care este străin de Biserică. Să ştii că toţi aceştia sunt unelte ale duhurilor amăgirii şi propovăduitori mincinoşi ai minciunii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evrei 7, 7-17, Lc. 2, 22-40]

Întâmpinarea Domnului. Întâmpinându-L, pe Domnul Îl înconjoară pe de o parte dreptatea care aşteaptă mântuirea nu de la sine – Simeon, dimpreună cu vieţuirea aspră în post şi rugăciuni, însufleţită de credinţă – Ana; pe de alta, însăşi curăţia, desăvârşită şi neştirbită – Fecioara de Dumnezeu Născătoare, dimpreună cu smerita şi tăcuta supunere şi încredinţare în voia lui Dumnezeu – Iosif logodnicul. Strămută în inima ta toate aceste stări duhovniceşti şi-L vei întâmpina pe Domnul nu purtat, ci venind singur către tine, îl vei primi în braţele inimii tale şi vei înălţa o cântare ce va pătrunde cerurile, veselindu-i pe toţi îngerii şi sfinţii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[II Tim. 3,10-15; Lc. 18, 10-14]

Ieri, Evanghelia ne-a învăţat stăruinţa la rugăciune; acum, ea ne învaţă smerenia sau simţământul că nu avem dreptul de a fi ascultaţi. Nu-ţi însuşi dreptul de a fi ascultat, ci să purcezi la rugăciune ca unul ce eşti cu totul nevrednic de luare-aminte şi cutezi a deschide gura şi a înălţa rugă către Dumnezeu numai şi numai datorită nemărginitului pogorământ al Domnului faţă de noi. Nici prin gând să nu-ţi treacă: „am făcut cutare şi cutare faptă bună; aşadar, dă-mi cutare şi cutare lucru”. Tot ce ai făcut să socoti ca ţinând de datoria ta; erai dator să faci toate aceste fapte. Dacă nu le-ai fi făcut, ai fi fost vrednic de osândă, iar pentru ceea ce ai făcut nu ai de ce să fii răsplătit – nu ai făcut nimic deosebit. Fariseul şi-a înşirat drepturile de a fi ascultat şi a ieşit din templu fără să se fi ales cu nimic. Rău nu a fost faptul că a făcut ceea spunea că a făcut – fiindcă aşa se şi cuvenea să facă -, ci faptul că a făcut caz de asta, în vreme ce nici n-ar fi trebuit să-i treacă prin cap aşa ceva. Izbăveşte-ne, Doamne, de păcatul acesta fariseic! Rareori vorbeşte cineva ca fariseul, însă puţini sunt cei care nu simt astfel cu inima: fiindcă de ce se roagă oamenii rău? Pentru că şi fără rugăciune se simt drepţi înaintea lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[II Tim. 2,11-19; Le. 18,2-8]

Pentru a face să se întipărească mai bine în suflete adevărul potrivit căruia „trebuie pururea să ne rugăm şi să nu deznădăjduim” şi să continuăm a ne ruga, Domnul a rostit pilda cu judecătorul care de Dumnezeu nu se temea şi de oameni nu se ruşina dar a împlinit până la urmă cererea văduvei nu pentru că s-ar fi temut de Dumnezeu şi s-ar fi ruşinat de oameni, ci numai şi numai pentru că văduva aceea nu-i dădea pace. Aşadar, dacă un astfel de om împietrit nu a putut să facă faţă unei cereri stăruitoare, oare Dumnezeu, Care este Iubitor de oameni şi Mult-Milostiv nu va împlini cererea stăruitoare, înălţată cu lacrimi şi inimă înfrântă către Dânsul?! Iată răspunsul la întrebarea: „de ce se întâmplă aşa de des că rugăciunile noastre nu sunt ascultate?”. Nu sunt ascultate pentru că înălţăm către Dumnezeu cererile noastre fără osârdie, parcă într-o doară, şi rugându-ne o dată acum, mâine aşteptăm împlinirea cererii noastre, nedorind să ne ostenim şi să ne omorâm cu firea la rugăciune. Iată că rugăciunea noastră nu este auzită şi împlinită pentru că noi înşine nu împlinim aşa cum se cuvine legea rugăciunii: stăruinţa cu nădejde şi osârdie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [II Ptr. l, 1-10; Mc. 13, 1-8]

Înşirând virtuţile pentru care se cuvine să avem toată silinţa după primirea puterilor harice, Apostolul grăieşte şi ne îndeamnă: „Dacă aceste lucruri sunt în voi şi tot sporesc, ele nu vă vor lăsa nici trândavi, nici fără roade în cunoaşterea Domnului nostru Iisus Hristos” (II Ptr. l, 8). Care sunt aceste virtuţi, am arătat luni. Acum vom adăuga doar că aceste virtuţi trebuie lucrate nu doar o dată, ci trebuie să facem în aşa fel ca ele să rămână pururea în noi, să fie înrădăcinate în noi şi astfel fiind, să nu rămână la aceeaşi treaptă, ci să sporească din ce în ce mai mult, crescând în putere şi rodnicie. Doar astfel, vrea să spună Apostolul, nu vei rămâne trândav şi neroditor „în cunoştinţa Domnului nostru Iisus Hristos”. Intră întru cunoştinţa Domnului cel care crede în El şi îl mărturiseşte. Zici că ai credinţă? Ia seama să nu faci această credinţă deşartă şi neroditoare. „Dar ce trebuie să fac ca să nu fie aşa credinţa mea?” Trebuie să sporeşti în toată virtutea. Unde sunt cei care spun: „Crede doar şi e de-ajuns; nu e nevoie de nimic mai mult”?! Cel care crede aşa ceva este orb (II Ptr. l, 8,9).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Ptr. 4,12 – 5, 5; Mc. 12, 38-44]

Văduva a aruncat în vistieria Templului doi bănuţi, iar Domnul a zis că ea a pus mai mult decât toţi, chiar dacă ceilalţi aruncau bani cu nemiluita. Deci, ce a dat preţ bănuţilor ei? Starea sufletească cu care şi-a adus ea prinosul. Vezi ce deosebire e între fapta bună lipsită de suflet, făcută pentru că „aşa e obiceiul” şi fapta bună în care omul pune suflet şi inimă? Nu felul în care se arată pe dinafară îi dă unei fapte preţ, ci starea sufletească a făptuitorului. Aşa se întâmplă că o faptă minunată în toate privinţele poate să nu aibă nici un preţ înaintea lui Dumnezeu, iar alta, neînsemnată la arătare, să afle la El înaltă preţuire. Ce reiese de aici, poate vedea oricine. Totuşi, să nu cugete nimeni că poate lepăda cele din afară, mărginindu-se doar la cele lăuntrice. Acea văduvă n-ar fi fost lăudată dacă şi-ar fi zis: „Aş vrea şi eu să dau, dar ce să fac? N-am decât doi bănuţi. Dacă îi dau, rămân fără o leţcaie”. Însă ea, precum a dorit, aşa a şi făcut, încredinţându-şi viaţa în mâinile lui Dumnezeu. Şi dacă n-ar fi dat nimic, nimeni nu ar fi osândit-o: nici oamenii, nici Dumnezeu; însă atunci nu ar fi dat dovadă de acea întocmire sufletească ce a deosebit-o de ceilalţi şi a făcut-o slăvită în întreaga lume creştină.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [I Ptr. 4,1-11; Mc. 12, 28-37]

Un cărturar L-a întrebat pe Domnul: „Care poruncă este întâia dintre toate?”. Domnul a răspuns: „Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din toată inima ta, din tot sufletul tău, din tot cugetul tău şi din toată puterea ta: aceasta este întâia poruncă. Cea de-a doua este asemenea ei: să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Mai mare decât acestea nu este altă poruncă”. Şi aceasta se potriveşte pentru a întregi chipul omului celui tainic al inimii. Sfinţirea Domnului este sufletul acestui om, iar iubirea este duhul lui, în vreme ce virtuţile celelalte sunt feluritele lui mădulare: una mână, alta picior, alta ochi, alta ureche, alta limbă. Aducerea-aminte de acest fapt este foarte trebuincioasă, căci se întâmplă uneori ca oamenii, socotind că faptele bune sunt culmea virtuţilor, socot că le sunt de ajuns acestea, la Domnul negândind şi de dragoste uitând. Faptele bune nu sunt sfinte fără credinţă şi fără dorinţa de a plăcea lui Dumnezeu, întocmai ca o casă nesfinţită ori ca o odaie fără icoane; si neavând iubire, se aseamănă cu o clădire plină de statui neînsufleţite şi care răspândeşte un miros stătut de mucegai. Să ia seama fiecare la aceasta; şi apucându-se să zidească în sine omul cel nou, să se gândească la Domnul, Care este desăvârşit şi fără nici o scădere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Ptr. 3, 10-22; Mc. 12,18-27]

„Sfinţiţi pe Domnul Dumnezeu în inimile voastre.” Sfinţirea Domnului în inimă este sufletul şi duhul omului celui tainic al inimii pe care l-am zugrăvit mai înainte. Aşa cum Dumnezeu, zidind dintru început, din părticele de ţărână, trupul omului, a suflat în el duh de viaţă şi a devenit omul aşa cum se cuvenea să fie, tot aşa şi omul cel tainic al inimii, zidit lăuntric din virtuţile arătate mai înainte, se va arăta cu adevărat om duhovnicesc doar atunci când această inimă îl va sfinţi pe Domnul Dumnezeu, după cum citim şi în Rugăciunea domnească: „sfinţească-se numele Tău”. Dacă aceasta nu se va întâmpla, atunci omul plăsmuit din virtuţile amintite va ieşi ca un copil născut mort, fără duh de viaţă. Să afle aceasta cei care cred că se pot descurca doar cu oarecare virtuţi, fără legătura cu Dumnezeu! Dar ce înseamnă a-L sfinţi pe Dumnezeu în inimă? Înseamnă a sta pururea cu evlavie înaintea Lui, purtând totdeauna în minte gândul că El este pretutindenea; înseamnă a râvni cu toată osârdia spre a fi întotdeauna bineplăcuţi înaintea Lui şi a ne păzi cu toată frica de oricare lucru care-I este urât; şi, mai ales, înseamnă a ne încredinţa toată viaţa, cea vremelnică şi cea veşnică, părinteştii Lui purtări de grijă şi a primi tot ce ni se întâmplă cu smerenie, cu supunere şi cu recunoştinţă, ca şi cum ar veni de-a dreptul din mâna Lui.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)