„Cela ce cruţă toiagul, urăşte pe fiul său; iar cela ce-l iubeşte îl ceartă cu osârdie” (Pilde 13, 25). Să-i lăsăm deoparte pe copii şi să vorbim despre noi înşine. Cu privire la fiecare din noi aceste cuvinte înseamnă următorul lucru: nu te cruţa pe tine însuţi, pedepseşte-te cu osârdie. Autocompătimirea este rădăcina tuturor abaterilor noastre spre păcat; iar cine nu va face pogorământ pentru sine, acela va sta neclintit întru cele bune. Mai înainte de toate, trebuie ţinut în cea mai aspră disciplină trupul, această slugă fără minte. Când îl istoveşti, este smerit; dar dă-i o cât de mică uşurare şi va începe să-şi scoată ghearele şi să freamete cu ochi iubitori de patimi. Uluitor e însă acest fapt de care nici nu-ţi mai vine să vorbeşti: toţi sunt de partea trupului si născocesc pentru el tot soiul de desfătări. Chiar şi ştiinţa nu poate, parcă, altfel. Ce fel de ştiinţă va mai fi fiind şi asta?

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

În limba rusă, cuvântul „botez” (krescenie) este apropiat de cuvântul „cruce” (krest). Fericită potrivire: căci deşi lucrarea văzută a botezului este afundarea, fiinţa sa este împreună-răstignirea cu Hristos pe crucea lăuntrică, duhovnicească. Apostolul Pavel grăieşte: „Omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El” (Rom. 6,6). Aceasta nu este o acţiune mecanică, ci o schimbare sufletească sau o întoarcere totală a gândurilor, scopurilor, dorinţelor, simţămintelor. Mai înainte, toate acestea erau mânjite de iubirea de sine; acum ele sunt închinate cu lepădare de sine lui Dumnezeu, în Hristos Iisus, prin harul Duhului Sfânt. Vei zice: „n-am ştiut asta când am fost botezat”. Acum pricepi şi trebuie să iei asupra conştiinţei tale împlinirea sensului botezului, fiindcă el este de neşters. Chiar şi la judecată pecetea lui se va vădi fie ca să te apere, fie ca să te osândească.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Potrivit Apostolului Petru, botezul este „făgăduinţa cugetului  bun către Dumnezeu” (I Ptr. 3, 21). Cel care se botează făgăduieşte să-şi trăiască restul vieţii cu conştiinţă curată, ţinând toate poruncile Domnului, pe care le primeşte în conştiinţa sa. Curăţia sufletească este o trăsătură a celui botezat. Apostolul Pavel asemuieşte strălucirea vieţii lui cu strălucirea Domnului înviat: „Ca precum Hristos a înviat din morţi prin slava Tatălui, să umblam şi noi întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Prin botez, omul cel vechi, iubitor de păcat, moare, si învie om nou, râvnitor către fapte bune. „Aşa si voi”, cei botezaţi, „socotiţi-vă că sunteţi morţi păcatului, dar vii pentru Dumnezeu, întru Iisus Hristos, Domnul nostru. Deci să nu împărătească păcatul în trupul vostru cel muritor, ca să vă supuneţi poftelor lui; nici să puneţi mădularele voastre ca arme ale nedreptăţii în slujba păcatului, ci înfăţişaţi-vă pe voi lui Dumnezeu ca vii, sculaţi din morţi, şi mădularele voastre ca arme ale dreptăţii lui Dumnezeu. Păcatul nu trebuie să aibă stăpânire asupra voastră” (Rom. 6,11-14).

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Evr. 4, 14-16 – 5, 1-6; Mc. 8, 34-38; 9, 1]

„Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-mi urmeze Mie” (Mc. 8, 34). Nu poţi merge fără cruce în urma Domnului Purtător de cruce; şi toţi cei care merg în urma Lui merg, negreşit, cu crucea. Ce e această cruce? Necazurile, strâmtorările şi întristările de tot felul, care vin dinlăuntru şi din afară asupra celui ce împlineşte cu conştiinţă dreaptă poruncile Domnului, trăind în duhul rânduielilor şi cerinţelor Lui. Această cruce se întrepătrunde până-ntr-atâta cu modul de vieţuire al creştinului, încât acolo unde este creştinul este şi ea, iar acolo unde nu e această cruce nu poate fi vreun creştin, înlesnirile de toate felurile şi viaţa în dezmierdări nu sunt pentru un creştin adevărat. Sarcina creştinului adevărat e să se curăţească şi să se îndrepteze. El e ca un bolnav care trebuie să fie cauterizat pe ici, tăiat pe dincolo, iar asta nu poate avea loc fără durere. El vrea să se smulgă din robia unui vrăjmaş puternic; poate face asta fără să lupte şi fără să fie rănit? El trebuie să meargă împotriva tuturor rânduielilor (lumeşti) care îl înconjoară, iar asta cum o poate face fără neplăceri şi strâmtorări? Bucurăte, deci, când simţi că te apasă crucea, fiindcă acesta este semnul că mergi în urma Domnului, pe calea mântuirii, în rai. Rabdă puţin. Acum vine sfârşitul, însoţit de cununi!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Evr. 10, 32-38; Mc. 2, 14-17]

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Mc. 2, 17). Prin gura înţelepciunii, Domnul i-a chemat la Sine pe cei lipsiţi de minte. Tot El, pribegind pe pământ, i-a chemat pe cei păcătoşi. La El nu este loc nici pentru „deştepţii” trufaşi, nici pentru „drepţii” neascultători. Să se bucure neputinţa minţii şi sufletului! Putere a minţii si a faptelor, pleacă de-aici! Desăvârşita neputinţă care se recunoaşte pe sine ca atare si aleargă cu credinţă la Domnul, Cel ce vindecă pe cei neputincioşi si plineşte cele sărace, se întăreşte şi cu mintea, şi cu obiceiurile, continuând, totuşi, să îşi mărturisească şi prostia, şi ticăloşia; iar puterea lui Dumnezeu, desăvârşindu-se întru neputinţă sub această înfăţişare neatrăgătoare, zideşte în chip nevăzut o altă personalitate, cu minte şi obiceiuri luminoase, care va ieşi la lumină la vremea sa: uneori încă de aici, dar dincolo totdeauna. Iată ce este ascuns de cei înţelepţi şi pricepuţi şi se descoperă doar pruncilor!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 „Cel necuvios va cădea prin necuvioşia lui” (Pilde 11, 5). Necuvioşia este legătura incorectă cu Dumnezeu sau deplina uitare de Dumnezeu, de care ţine şi necredinţa în existenţa lui Dumnezeu, precum şi în grija pe care El o poartă de zidirea Sa. Unele suflete, strâm-torate fiind de năvala unor astfel de gânduri necuvioase, dar voind totuşi să se arate oameni de ispravă, hotărăsc aşa: „Voi fi drept, cinstit şi uman fără să mă intereseze dacă există Cineva deasupra mea Care mă priveşte, îmi impune nişte datorii şi îmi va cere socoteală”. Si ce se întâmplă? Nu este asupra lor binecuvântarea lui Dumnezeu, pe Care nu îl caută, şi lucrarea lor nu are spor. Conştiinţa le aminteşte în fiecare zi de nedreptăţile lor, ori de faptele lor necinstite, ori de lipsa lor de omenie. Numai înaintea oamenilor reuşesc ei să pară drepţi, îndreptăţin-du-se prin dibăcia limbii şi denaturarea faptelor, dar cine are conştiinţă dreaptă, acela nu are de ce să se îndreptăţească. Cei ce nu iau aminte la sine trec cu vederea si această nepotrivire lăuntrică; cei trezvitori se descurcă într-un fel cu ea. O, de ar lua aminte cu bună credinţă vreunul dintre cei dintâi la această nepotrivire, de ar cerceta de unde vine şi cum s-o îndrepte! S-ar îndrepta mai apoi şi pe sine însuşi, ba şi de alţii s-ar îngriji să îi aducă de partea cea bună.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 „Din vorba multă nu vei scăpa de păcat” (Pilde 10, 20). Creştinii trezvitori numesc toate simţurile ferestre ale sufletului, prin care, dacă le deschizi, fuge toată căldura lăuntrică. Cea mai cuprinzătoare deschizătură, o uşă larg deschisă, care lasă această căldură să se scurgă în valuri este limba, căreia i se dă voie să vorbească ce si cât vrea. Multa vorbire aduce tot atâta vătămare trezviei şi rânduielii lăuntrice cât toate celelalte simţuri dimpreună, căci ea se leagă de obiectele tuturor simţurilor şi sileşte sufletul să vadă chiar şi când nu vede, să audă chiar şi când nu aude, să pipăie chiar şi când nu pipăie. Ceea ce este visarea între cele lăuntrice, este multa vorbire între cele din afară; însă aceasta din urmă e mai păgubitoare, fiindcă ține de real şi, ca atare, lasă urme mai adânci. Pe deasupra, de ea sunt strâns legate părerea de sine, obrăznicia şi idioritmie – aceste furtuni ce nimicesc buna rânduială cea dinlăuntru, lăsând în urma lor nesimţire şi orbire. După toate acestea, cum poate scăpa de păcat cel ce vorbeşte mult?!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Este vrednic de luare-aminte faptul că înţelepciunea îi cheamă la Sine pe cei neînţelepţi: „cel ce este neînţelept să se abată la Mine” (Pilde 9, 4). Înseamnă că „deştepţii” nu au intrare în casa înţelepciunii, adică în Sfânta Biserică. Orice înţelepciune lumească trebuie lepădată încă de la intrarea în această casă. Pe de altă parte, dacă toată înţelepciunea şi cunoştinţa sunt numai în casa înţelepciunii, înseamnă că în afara acestei case, în afara Sfintei Biserici nu este decât nebunie, neştiinţă şi orbire. Minunată rânduială a lui Dumnezeu! Intrând în Biserică, leapădă mintea ta şi vei deveni înţelept cu adevărat; leapădă lucrarea voii tale şi vei începe să lucrezi cu adevărat; leapădă-te şi de tine însuti şi vei deveni cu adevărat propriul stăpân. Ah, de-ar pricepe lumea înţelepciunea asta! Însă îi este ascunsă. Neîntelegând înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea strigă împotriva ei şi pe „mintoşii” cei lipsiţi de minte continuă să-i ţină în orbirea lor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)