Vineri [II Cor. 7,10-16; Mc. 2, 18-22]

În timpul Schimbării la Faţă, glasul din cer nu a rostit altceva decât: „De El să ascultaţi”. De ce aşa? Pentru că a fost arătat totodată, pe viu, şi rodul ascultării, ca şi cum Părintele ceresc ar fi grăit: „Vreţi să ajungeţi la măsura asta? Ascultaţi ceea ce El vă va spune şi vă va porunci; şi dacă veţi merge pe drumul Lui, veţi intra fără îndoială în tărâmul luminii, care nu vă va înconjura din afară, ci va ieşi dinlăuntrul vostru, ţinându-vă totdeauna într-o astfel de stare, că toate oasele voastre vor cuvânta: «Bine este nouă să fim aici». Vă va umple cu prisosinţă lumina bucuriei, lumina blândeţii, lumina cunoştinţei; toate durerile voastre se vor depărta, neorânduielile patimilor vor pieri, minciuna şi rătăcirea se vor risipi. Veţi deveni fiinţe cereşti pe pământ, veţi deveni fii ai lui Dumnezeu din fii ai tinei, veţi deveni moştenitori ai fericirii veşnice din făpturi stricăcioase. Atunci, totul va fi al vostru, fiindcă voi înşivă veţi fi ai lui Hristos”. Cel ce iubeşte pe Hristos Domnul va fi iubit de Tatăl şi Amândoi vor veni la el şi locaş la el vor face. Iată lumina Schimbării la faţă!

Joi [II Cor. 7,1-10; Mc. 1,29-35]

„Sculându-Se foarte de dimineaţă, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu, şi Se ruga acolo.” Iată ce lecţie: dimineaţa să ne sculăm devreme şi cele dintâi ceasuri ale zilei să le închinăm rugăciunii în însingurare. Sufletul, înnoit prin somn, este proaspăt, uşor şi pătrunzător ca văzduhul proaspăt al dimineţii; ca atare, el însuşi cere să fie lăsat acolo unde e bucuria lui, înaintea feţei Părintelui Ceresc, în tovărăşia îngerilor şi a sfinţilor. Acum îi este mai uşor să facă asta decât mai târziu, când îl împovărează toate grijile zilei. Domnul rânduieşte toate. Trebuie să luăm de la El binecuvântare pentru lucrările noastre, povaţa trebuincioasă şi întărirea fără de care nu o putem scoate la capăt. Şi grăbeşte-te să te înalţi cât mai repede spre Domnul, cu mintea şi cu inima, cât nu apare nici o piedică, mărturisindu-I nevoile tale, hotărârile tale si cerându-I ajutorul. Pătrunzându-te de rugăciune şi cugetare la Dumnezeu din primele clipe ale zilei, mai apoi vei petrece întreaga zi cu evlavie şi frică de Dumnezeu, cu minţile adunate. Astfel vei dobândi chibzuinţă, măsură şi bună întocmire în faptele tale şi în legăturile cu oamenii. Aceasta va fi răsplata pentru osteneala la care te vei sili în însingurarea dimineţii. Ar trebui ca şi oamenii care trăiesc înconjuraţi de griji lumeşti să socoată asta ca pe o măsură înţeleaptă, nu ca pe un lucru străin de ţelurile lor.

Joi [II Cor. 4,1-6; Mt. 24,13-28]

„Dar cel ce va răbda până la sfârşit se va mântui.” Nu oricine rabdă se va mântui, ci acela care rabdă pe calea Domnului. Pentru asta e viaţa de aici, ca să răbdăm; orice om rabdă ceva şi rabdă până la sfârşit. Răbdarea însă nu este de folos, dacă omul nu rabdă pentru Domnul şi pentru Sfânta Lui Evanghelie. Păşeşte pe calea credinţei şi a poruncilor evanghelice; prilejurile de a dovedi răbdare se înmulţesc, însă răbdarea începe să aducă cununi şi, fiind mai înainte stearpă, devine acum roditoare. Cu câtă orbire ne împresoară vrăjmaşul, încât ne face să socotim răbdarea pentru Dumnezeu grea şi de nesuferit, iar răbdarea cu care împresoară el pe cei robiţi patimilor o arată ca fiind uşoară şi necostând nimic, în vreme cea e mult mai grea şi mai lipsită de bucurie decât răbdarea celor ce se luptă cu patimile şi se împotrivesc vrăjmaşului! Iar noi suntem orbi şi nu vedem asta… Ne ostenim, răbdăm şi ne sleim de puteri pentru vrăjmaşul, spre pieirea noastră.

Marţi [II Cor. 2, 14; 3, 3; Mt. 23, 3-28]

Curăţeşte cele dinlăuntru, ca şi cele din afară să fie curate, în societate ne purtăm bine mai totdeauna, fiindcă ne temem de judecata oamenilor şi ne înfrânăm. Dacă şi purtarea din afară este stricată, înseamnă că s-a ajuns la treapta cea mai de pe urmă a răului: orice ruşine este deja pierdută. Nu totdeauna însă purtarea vrednică e însoţită de un fel bun de a gândi şi simţi. Când lucrurile stau astfel, dezmierdarea de sine are în om deplină libertate; acesta şi-o satisface şi prin faptele din afară, pe cât îngăduie ochii oamenilor şi pe cât poate să-şi ascundă de ei faptele sale: întocmai ca un mormânt văruit. Totodată, necurăţia lăuntrică spurcă şi cele din afară ale omului. Curăţeşte, dar, lăuntrul tău, şi vei fi curat tot, te vei face vas pe care Stăpânul casei poate să-1 întrebuinţeze la orice lucru bun. Trebuie să ne minunăm de faptul că cele lăuntrice rămân nebăgate în seamă: doar nimeni nu-si doreşte pieirea. Pesemne că vrăjmaşul ţine aceste suflete în orbire: „Asta nu-i nimic, păr cate învederate să nu fie”, ori le învaţă să amâne de la o zi la alta lucrul de căpetenie: „Mâine o să ne ocupăm serios de suflet, aşa cum se cuvine, iar acum să-1 lăsăm să se desfete puţin” cu gânduri şi închipuiri pătimaşe, dacă nu chiar cu fapte. Să ne ferim a ne învechi în această stare, ca nu cumva îndreptarea noastră să devină cu neputinţă, la fel ca deprinderea bătrânului cu unele obiceiuri.

Luni [II Cor. 2, 4-15; Mt. 23,13-22]

„Vai vouă,… că închideţi împărăţia Cerurilor înaintea oamenilor.” Acest lucru s-a zis către arhiereii care nici ei nu învaţă poporul calea mântuitoare şi nici pe preoţi nu-i pun să facă acest lucru; s-a zis şi către preoţii care nu au grijă de popor, neostenindu-se a le lămuri cele trebuincioase pentru mântuirea sufletului. Aceasta e pricina pentru care poporul rămâne în neştiinţă şi o parte rămân cu încredinţarea că totul merge aşa cum se cuvine, iar ceilalţi, deşi bagă de seamă că ceva e putred, nu merg încotro ar trebui, fiindcă nu ştiu cum şi unde să meargă. Aceasta e pricina pentru care au rămas în popor atâtea credinţe deşarte; aceasta e pricina pentru care capătă trecere la el şi rascolnicii, şi molocanii, şi hlâştii 8 ; aceasta e pricina pentru care lesne se prinde de el orice învăţătură rea. îndeobşte, preotul crede că la el în parohie totul merge ca pe roate şi se apucă de treabă numai atunci când răul s-a întins deja şi iese deasupra. Atunci însă e greu să mai faci ceva. Preotul trebuie să socoată ca primă datorie a conştiinţei sale desăvârşirea maturilor în cunoaşterea credinţei creştine si pregătirea tinerilor din primii ani de dezvoltare a conştiinţei lor, lă-murindu-le lucrurile pe care ei trebuie şi pot să le ştie. De la şcoală nu e de aşteptat nimic. Această muncă trebuie făcută prin viu grai, adunând copiii în biserică şi acasă în serile de duminică, sau când şi cum va fi mai la îndemână.

Vineri [II Cor. I, 12-20; Mt. 22,23-33]

Cu privire la viaţa viitoare, Domnul a spus că acolo nu se însoară, nici nu se mărită, adică acolo nu va fi loc pentru legăturile pământeşti; nu va fi loc, care va să zică, nici pentru rânduielile vieţii pământeşti. Nu vor fi nici ştiinţe, nici arte, nici cârmuiri şi nimic asemănător. Dar ce va fi? Va fi Dumnezeu totul în toate; şi întrucât Dumnezeu e duh, se uneşte cu duh şi lucrează duhovniceşte, întreaga viaţă va fi acolo o înşiruire necurmată de mişcări duhovniceşti. De aici reiese un lucru: întrucât ţelul nostru e viaţa viitoare, iar viaţa de aici e doar o pregătire pentru aceasta, a trăi tot timpul vieţii doar pentru ceea ce se potriveşte doar aici iar în viaţa viitoare nu are loc, înseamnă a merge împotriva rostului pe care îl avem si a ne pregăti pentru viitor o soartă amară, nespus de amară. Nu vreau să spun că trebuie de-acum să lăsăm baltă toate rosturile pământeşti, ci că, lucrând cât e nevoie pentru această viaţă, grija de căpetenie trebuie să ne fie pregătirea pentru cea viitoare, străduindu-ne, pe cât ne stă în putinţă, să prefacem şi cele mai mizere munci pământeşti în mijloace spre atingerea acestui ţel.

Joi [II Cor. l, 1-7; Mt. 21, 43-46]

Arhiereii şi fariseii au priceput că Domnul grăia pilde pe seama lor, deschizân-du-le ochii ca să vadă adevărul; ce au făcut, dar? Chibzuiau cum să-L ucidă pe Domnul. Dacă prejudecata nu le-ar fi strâmbat cugetarea sănătoasă, ar fi trebuit, dacă nu să creadă, precum ar fi cerut-o limpezimea dovezilor, măcar să cerceteze cu luare aminte dacă nu cumva are dreptate Mântuitorul. Prejudecata i-a împins pe un drum greşit, şi mai apoi s-au arătat ucigaşi de Dumnezeu. Şi totdeauna lucrurile se repetă; şi acum se repetă. Nemţii – şi în urma lor, aceia dintre ai noştri care s-au nemţit la minte -, îndată ce dau în Evanghelie de o minune, ţipă: „Nu e adevărat, nu e adevărat; asta nu a fost şi nu poate fi, asta trebuie şters”. Asta nu e totuna cu a ucide pe Domnul? Cercetaţi toate cărţile acestor „deştepţi”: în nici una nu veţi afla arătate pricinile care îi fac să gândească astfel; nici unul din ei nu poate spune nimic împotriva dovezilor adevărului evanghelic şi nici unul din ei nu s-a ostenit să cerceteze mai cu luare aminte dovezile pe care oamenii cu gândire sănătoasă le folosesc pentru a da pe faţă minciuna lor: ei o ţin pea lor, că „asta nu poate fi” şi drept aceea nu cred în spusele Evangheliei. Nici n-ai ce săraci cu ei: sunt gata să se scoale împotriva lui Dumnezeu însuşi.

Miercuri [I Cor. 16,4-12; Mt. 21,28-32]

În pilda despre cei doi fii, cel de-al doilea a zis cu grăbire: „Merg”, şi nu s-a dus. Aici avem o închipuire a tuturor bunelor intenţii grăbite, pentru a căror împlinire nu ajung, mai apoi, statornicia, voinţa şi răbdarea. Inima uşuratică e gata îndată de orice întreprindere ce i se pare bună, însă voinţa nestatornică şi iubitoare de osteneală se dă înapoi de la fapte chiar dintru început. Această neputinţă se întâlneşte aproape la toţi. Cum să scăpăm, dar, de această slăbiciune ce ne arată în ochii noştri şi ai celorlalţi ca oameni în care nu poţi avea nădejde? Iată cum: nu începe nimic fără să te gândeşti şi să chibzuieşti dacă îţi ajung puterile pentru întreprinderea cu pricina. Aşa a poruncit Domnul prin pilda despre cel care porneşte război şi despre cel ce purcede să-şi înalţe casă. În ce stă, dar, această chibzuinţă? În a te înarma, precum insuflă în aceleaşi pilde Domnul, cu lepădare de sine şi cu răbdare. Vezi dacă ai aceste reazemuri ale tuturor celor ce se ostenesc de partea binelui, şi dacă le ai, poţi să treci la fapte; de nu, atunci întrarmează-te cu ele mai înainte. Dacă vei face aceasta, vei răbda şi vei birui orice ţi s-ar ivi în calea spre ţelul tău, şi lucrul început îl vei duce la bun sfârşit. Chibzuinţă nu înseamnă să te dai bătut de îndată ce apare vreo osteneală, ci să ai însufleţire spre toată osteneala. Astfel vei căpăta voinţă tare şi statornicie în lucrările tale; şi niciodată nu ţi se va întâmpla să spui: „mă duc”, şi să nu mergi.

Duminica a opta după Cincizecime

[I Cor. 1, 10-17; Mt. 14,14-22]

Înainte de minunata saturare a celor cinci ,mii de oameni, ucenicii Domnului au vrut ca El să dea drumul mulţimilor; Domnul însă a spus: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mănânce”. Să învăţăm aceste cuvinte, şi ori de câte ori vrăjmaşul ne va insufla să întoarcem spatele celui care cere de la noi, să ne spunem ca din partea Domnului: „Nu au trebuinţă să se ducă; daţi-le voi să mâncaţi” – şi să le dăm ceea ce avem la-îndemână. Vrăjmaşul scade mult dorinţa omului de a face milostenie, şoptind că cel care cere poate că nu merită să primească milostenie; dar iată că Domnul n-a stat să cerceteze vrednicia celor cinci mii, ci pe toţi i-a ospătat la fel, deşi nu toţi aveau, fireşte, aceeaşi dragoste faţă de El; poate că printre ei erau şi unii care mai apoi aveau să ţipe: „Răstigneşte-L”. Aşa e şi obşteasca purtare de grijă a lui Dumnezeu faţă de noi: „El face să răsară soarele peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie peste cei drepţi si peste cei nedrepţi” (Mt. 5, 45). De ne-ar ajuta Domnul să fim câtuşi de puţin milostivi, „aşa cum Tatăl nostru Cel Ceresc este Milostiv”!

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 13,1-10; Mt. 12, 30-37]

„Omul cel bun din vistieria lui cea bună scoate afară cele bune, pe când omul cel rău din vistieria lui cea rea scoate afară cele rele.” Ceea ce pui în vistierie, aceea vei si primi: pui aur -aur vei lua; pui aramă – aramă vei lua. Fireşte, şi arama poate fi dată drept aur; însă cunoscătorul îşi va da seama pe loc de măsluire. Dar cum să facem ca în vistieria noastră să fie numai aur, adică în inima noastră să fie numai lucruri bune? Inima este prin firea ei vistieria lucrurilor bune; viclenia vine pe urmă. Aşadar, ia bisturiul luării aminte şi al nemilostivirii de sine; desparte nefirescul şi taie-l. Cele viclene vor fugi una câte una, iar binele se va întări şi va căpăta profunzime, până ce, în sfârşit, va rămâne doar el. Problema e: cum deosebim firescul de nefiresc. Pe materialiştii de acum să nu-i asculţi; la ei totul este pe dos – firescul e pentru ei nefiresc, iar nefirescul este firesc, numesc răul – bine, şi binele – rău. Vezi ce zice Domnul în Evanghelie, ce zic Sfinţii Apostoli în scrierile lor şi după acest îndreptar să hotărăşti ce este firesc. Astfel vei agonisi în cele din urmă mulţime de bunătăţi, pe care le vei şi scoate din inima ta. Roagă te Duhului Sfânt: „Vistierule al bunătăţilor, vistierie a bunătăţilor fă şi inima mea bună.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)