Joi [II Cor. 7,1-10; Mc. 1,29-35]

„Sculându-Se foarte de dimineaţă, a ieşit şi S-a dus într-un loc pustiu, şi Se ruga acolo.” Iată ce lecţie: dimineaţa să ne sculăm devreme şi cele dintâi ceasuri ale zilei să le închinăm rugăciunii în însingurare. Sufletul, înnoit prin somn, este proaspăt, uşor şi pătrunzător ca văzduhul proaspăt al dimineţii; ca atare, el însuşi cere să fie lăsat acolo unde e bucuria lui, înaintea feţei Părintelui Ceresc, în tovărăşia îngerilor şi a sfinţilor. Acum îi este mai uşor să facă asta decât mai târziu, când îl împovărează toate grijile zilei. Domnul rânduieşte toate. Trebuie să luăm de la El binecuvântare pentru lucrările noastre, povaţa trebuincioasă şi întărirea fără de care nu o putem scoate la capăt. Şi grăbeşte-te să te înalţi cât mai repede spre Domnul, cu mintea şi cu inima, cât nu apare nici o piedică, mărturisindu-I nevoile tale, hotărârile tale si cerându-I ajutorul. Pătrunzându-te de rugăciune şi cugetare la Dumnezeu din primele clipe ale zilei, mai apoi vei petrece întreaga zi cu evlavie şi frică de Dumnezeu, cu minţile adunate. Astfel vei dobândi chibzuinţă, măsură şi bună întocmire în faptele tale şi în legăturile cu oamenii. Aceasta va fi răsplata pentru osteneala la care te vei sili în însingurarea dimineţii. Ar trebui ca şi oamenii care trăiesc înconjuraţi de griji lumeşti să socoată asta ca pe o măsură înţeleaptă, nu ca pe un lucru străin de ţelurile lor.