Joi [Gal. l, 1-10, 20; 2, 5; Mc. 5,1-20]

„Legiune este numele meu, căci suntem mulţi.” Duhurile nu sunt trupeşti, ca atare nu ocupă loc asemenea trupurilor. Aşa se explică posibilitatea locuirii fizice a mai multor duhuri într-un singur om. Posibilitatea morală a acestui lucru se explică în ce priveşte duhurile prin imoralitatea lor sau prin lipsa oricăror principii morale; iar în ce priveşte omul, prin contactul larg dintre structura lui sufletească şi tărâmul întunecat al duhurilor necurate. Astfel se explică însă numai putinţa acestui lucru, iar realitatea sălăşluirii demonilor în om este supusă unor condiţii pe care nu avem putinţa să le definim. Putem spune doar că această sălăş-luire nu este întotdeauna văzută, nu se vădeşte întotdeauna prin manifestările cunoscute ale celor îndrăciţi. Există o sălăşluire nevăzută, ascunsă a duhurilor în om; mai există şi o stăpânire a duhurilor care nu se atinge de trupuri, ci are putere asupra minţilor, pe care le mână precum vor prin patimile ce lucrează în ei; iar oamenii cred că făptuiesc ceea ce vor, fiind în fapt batjocoriţi de puterile necurate. Dar ce e de făcut? Fii un creştin adevărat şi nici o putere a vrăjmaşului nu te va birui!

Miercuri [II Cor. 13,3-13; Mc. 4,35-41]

Ucenicii plutesc pe mare; vine furtuna şi îi primejduieşte, iar Domnul doarme. Strigă la El: „Doamne, scapă-ne!” şi El potoleşte furtuna cu un singur cuvânt. Iată o altă faptă care ne arată rânduiala Proniei dumnezeieşti. Fiecare om, şi popoarele, şi Biserica plutesc pe marea acestei vieţi, prin puterile fireşti şi suprafireşti care sunt puse în ele, după rânduielile lăsate de Dumnezeu. Domnul se odihneşte, chiar dacă îl înconjoară întâmplări ce se perindă una după alta; dar nu începe să lucreze în chip vădit decât atunci când apare o ameninţare de neînlăturat, care poate să abată cursul întâmplărilor împotriva planurilor Sale dumnezeieşti. El este pretutindeni, păzeşte toate, toate le încălzeşte cu adierea iubirii Sale, însă de făptuit le lasă pe făpturile Sale să făptuiască, cu puterile date de El, potrivit legilor şi rânduielilor pe care El le-a lăsat si le păzeşte pretutindeni. Nu făptuieşte El toate, chiar dacă toate de la El sunt şi fără El nimic nu se întâmplă. Totdeauna e gata să lucreze El însuşi, atunci când nemărginita Sa înţelepciune si dreptate găseşte că e de trebuinţă. Rugăciunea pune în mişcare lucrările dumnezeieşti; dar cea mai bună rugăciune este aceasta: „Doamne! Toate le ştii, fă cu mine precum voieşti!”.

Marţi [II Cor. 12, 20; 13, 2; Mc. 4, 24-34]

Pilda despre creşterea treptată a grâului din sămânţă zugrăveşte, cu privire la fiecare om, creşterea treptată a omului tainic al inimii, însămânţat şi păzit de harul lui Dumnezeu; iar cu privire la omenire îndeobşte, creşterea treptată a trupului Bisericii sau, altfel spus, a obştii celor mântuiţi în Domnul Iisus Hristos, după rânduiala lăsată de El. Această pildă aduce răspunsul la întrebarea: „De ce până acum creştinismul n-a devenit atotcuprinzător?”. Aşa cum omul, aruncând sămânţa în pământ, doarme si se scoală, iar sămânţa odrăsleşte şi creşte de la sine fără ca el să ştie, şi Domnul, punând în pământ sămânţa vieţii dumnezeieşti, i-a dat libertatea să crească de la sine, făcând-o supusă mersului firesc al lucrurilor, fără silnicie; El doar păzeşte sămânţa, o ajută la nevoie şi o îndreaptă după înţelepciunea Sa. Pricina acestui fapt e libertatea omului. Domnul vrea ca omul să I se supună de bunăvoie şi aşteaptă hotărârea libertăţii sale. Dacă totul ar fi depins numai de voia lui Dumnezeu, demult ar fi fost toţi creştini. Un alt gând: trupul Bisericii se zideşte în cer; de pe pământ vin doar materialele, pe care tot lucrătorii cereşti le fabrică. Cuvântul din cer ajunge pe pământ şi atrage pe cei care voiesc. Cei ce iau aminte şi îi urmează ajung, ca material brut, în laboratorul lui Dumnezeu, în Biserică şi aici sunt prelucraţi după modelele date din cer. Cei prelucraţi, după ieşirea din această viaţă, trec în cer, iar acolo intră în zidirea lui Dumnezeu, fiecare unde se potriveşte. Acest lucru are loc fără încetare şi, prin urmare, lucrarea lui Dumnezeu nu bate pasul pe loc. Pentru asta nu e nevoie de un triumf universal al creştinismului. Zidirea lui Dumnezeu se zideşte în chip nevăzut.

Sâmbătă [I Cor. 2, 6-9; Mt. 22,15-22]

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului”; dă fiecăruia ceea ce este al său! De aici legea: „Să nu fii plăcut Domnului dintr-o singură latură, ci din toate laturile prin care poţi şi eşti dator să-I placi; întoarce-ţi toată puterea şi toate mijloacele spre slujirea lui Dumnezeu”. Zicând: „Dă cezarului cele ce sunt ale cezarului”, Domnul a arătat că acest lucru este pe placul Lui. Dacă prin „cele ale cezarului” înţelegem toate rânduielile vieţii pământeşti îndeobşte, neapărat trebuincioase şi de neocolit, iar prin „cele ale lui Dumnezeu”, toate rânduielile Bisericii de Dumnezeu zidite, de aici reiese că toate căile vieţii noastre sunt pline de mijloace de mântuire. Trebuie doar să iei aminte şi să te foloseşti de toate aceste mijloace, lucrând totdeauna după voia lui Dumnezeu, şi ai mântuirea în mână. Poţi să faci în aşa fel ca orice pas al tău să însemne o raptă plăcută Domnului şi, prin urmare, un pas spre mântuire, întrucât calea mântuirii este calea umblării după voia lui Dumnezeu. Umblă ca înaintea lui Dumnezeu, ia aminte, chibzuieşte şi, fără a te cruţa pe tine însuţi, să purcezi neîntârziat la fapta pe care conştiinţa ţi-o va arăta atunci ca potrivită.

Vineri [II Cor. 11, 5-21; Mc. 4,1-9]

„Ieşit-a semănătorul să semene.” De când a ieşit Acest Semănător să semene, El nu încetează a semăna. La început a semănat El însuşi, apoi prin Apostoli, iar în cele din urmă, prin dumnezeieştile Scripturi şi prin dascălii cei de Dumnezeu înţelepţiţi, şi până acum se seamănă pretutindeni cuvântul adevărului dumnezeiesc. Trebuie doar să fii gata a te arăta pământ bun şi vei fi semănat neîncetat; iar Dumnezeu va face să crească ceea ce este semănat. Dar cum să mă arăt pământ bun? Poţi să faci asta prin luarea aminte la cuvântul lui Dumnezeu, prin cugetarea la el, prin dragostea faţă de el şi fiind totdeauna gata a săvârşi ceea ce afli din el. De ai această stare sufletească, nici un cuvânt nu va trece pe lângă suflet, ci fiecare va intra înlăuntru. împreunându-se acolo cu stihiile sufletului ce îi sunt înrudite, el va prinde rădăcini şi va odrăsli. Hrănindu-se apoi de sus cu cercetările duhovniceşti, iar de jos cu dorinţele bune şi cu ostenelile, se va face pom, va înflori şi va da roadă. Dumnezeu însuşi a pus această rânduială în jurul nostru şi, ca atare, nu putem decât să ne mirăm de nerodirea noastră. Şi totul vine din neluare aminte şi nepăsare.

Joi [II Cor. 10,7-18; Mc. 3,28-35]

„Cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are iertare în veac.” Oare e greu să cazi în acest păcat înfricoşător? Nicidecum, căci iată care sunt păcatele de acest fel: „Nădăjduirea multă şi fără de măsură în harul lui Dumnezeu; deznădăjduirea sau nenădăjduirea în milostivirea dumnezeiască; împotrivirea faţă de adevărul învederat şi întărit de fapte si lepădarea de credinţa creştinească dreptmăritoare. Alţii mai adaugă aici şi pizma faţă de darurile duhovniceşti pe care le primeşte aproapele de la Dumnezeu; cerbicia în păcat şi învechirea în răutate; neîngrijirea de pocăinţă până la ieşirea din această viaţă” (Spovedania Ortodoxă, partea a treia, întrebarea a 38-a). Iată câte căi spre acest păcat! Apucă-te de oricare din ele şi îţi va fi după aceea greu să mai dai înapoi, încât te va târâ în prăpastie, împotrivirea faţă de adevăr începe prin îndoieli mărunte, zămislite dintr-un cuvânt sau dintr-o scriere rea. Dacă nu vei lua aminte la ele şi nu le vei vindeca, ele te vor duce la necredinţă şi la încăpăţânarea în necredinţă. Şi la deznădejde se ajunge tot prin nebăgare de seamă: „O să mă pocăiesc”, zice omul, şi păcătuieşte. Şi tot aşa de câteva ori; apoi, văzând că pocăinţa nu mai vine, îşi spune în sine: „Aşa mi-e dat, nu pot să mă înfrânez”, şi se lasă cu totulîn voia păcatului. Se adună adânc de păcate; şi totodată se adună adânc de împotriviri faţă de chemările vădite ale harului dumnezeiesc. Atunci când omului ajuns în această stare îi trece prin minte să se îndrepteze, adâncul de păcate îl covârşeşte, iar împotrivirea faţă de har îi răpeşte îndrăzneala de se apropia de Domnul, şi el hotărăşte: „Păcatul meu este prea mare ca să poată fi iertat”. Iată şi deznădejdea! Păzeşte-te de sămânţa necredinţei si iubirii de păcat, şi nu vei cădea în acest adânc.

Miercuri [II Cor. 9,12; 10, 7; Mc. 3, 20-27]

„Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui.” Atâta vreme cât înlăuntrul nostru domneşte fără vreo împotrivire viclenia păcătoasă, împărăţia întunericului şi păcatului rămâne trainică în noi; însă când harul lui Dumnezeu trage spre sine partea sufletului robită de păcat, slobozind-o din robie, are loc înlăuntru o dezbinare: păcatul de o parte, binele de cealaltă, îndată ce omul, ca urmare a acestei deşteptări, se uneşte, prin conştiinţa şi libertatea sa, cu binele, păcatul îşi pierde orice sprijin şi merge spre destrămare. Statornicia în hotărârea cea bună, precum şi răbdarea în ostenelile pe care aceasta le pretinde, risipesc şi alungă tot păcatul. Atunci, binele începe să împărătească înlăuntrul omului şi dăinuie atâta vreme cât nici o cugetare rea nu se strecoară înlăuntru şi, atrăgând de partea sa voinţa, nu dă naştere iarăşi unei dezbinări. Dă numai puţin frâu liber imboldului păcătos care se zămisleşte, uneşte-te cu el si pune-1 în lucrare: binele va începe iarăşi să slăbească, iar răul să crească, până ce va înăbuşi binele cu totul. Aceasta este istoria aproape neîntreruptă a vieţii lăuntrice a celor slabi de înger, care nu au statornicie.

Marţi [II Cor. 8,16; 9, 5; Mc. 3,13-19]

Domnul i-a ales pe Apostoli „ca să fie cu El şi să-i trimită să propovăduiască şi să aibă putere să vindece bolile şi să alunge demonii”. Si orice creştin este ales spre a săvârşi fapte asemănătoare: să fie neîncetat cu Domnul prin neîncetata aducere aminte de El, prin propovăduirea şi împlinirea poruncilor Lui, fiind gata a-şi mărturisi credinţa în El. Acolo unde se săvârşeşte acest fel de mărturisire, el va fi o propovăduire răsunătoare pentru cei ce ascultă. Orice creştin are puterea de a vindeca bolile, nu pe cele străine, ci pe ale sale; şi nu pe cele trupeşti, ci pe cele sufleteşti: poate să izgonească demonii, să alunge gândurile rele semănate de către aceştia şi să înăbuşe întărâtările patimi- lor pe care ei le aţâţă. Fă astfel şi vei fi un apostol, plinitor al lucrării pentru care te-a ales Domnul, săvârşitor al apostolici tale. Atunci când împlineşti cu bine toate acestea, poate că Domnul îţi va da şi o chemare deosebită: să mântuieşti pe alţii – după ce te vei fi mântuit pe tine însuţi, şi să ajuţi pe cei ispitiţi – după ce vei fi trecut tu însuţi prin toate ispitirile, toate experienţele binelui şi răului. Dar deocamdată, treaba ta e să te osteneşti cu tine însuţi: pentru asta ai fost deja ales; restul e în mâna lui Dumnezeu. Cel ce se smereşte va fi înălţat.

Luni [II Cor. 8, 7-15; Mc. 3, 6-12]

Domnul oprea pe oameni si pe demoni să îl laude în timpul petrecerii Sale pe pământ, însă cerea ca oamenii să creadă în El şi să plinească poruncile lui Dumnezeu. Aceeaşi lege e în vigoare la Domnul şi acum, aceeaşi va fi în vigoare şi la Judecată: „Nu tot cel ce îmi zice Doamne, Doamne va intra în împărăţia Cerurilor, ci acela care face voia Tatălui Meu Care este în ceruri” (Mt. 7, 21). Drept aceea, în biserică încep să cânte: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu”, şi sfârşesc cu „Vindecă sufletul meu… Învaţă-mă să fac voia Ta”. Fără de asta, slava adusă lui Dumnezeu nu are nici un preţ. Ea nici nu iese atunci din suflet, ci este rostită doar cu gura, prin cuvinte străine, drept care Domnul nici nu ia aminte la ea. Trebuie să facem astfel ca ceilalţi să vadă faptele noastre şi să laude pe Domnul, aşa încât viaţa noastră să fie o laudă adusă lui Dumnezeu, fiindcă El este Cel ce lucrează toate în toţi, numai să nu-L împiedici; la El se suie şi lauda pentru faptele bune. Fiecare trebuie să devină bună mireasmă a lui Hristos; atunci, şi fără laude va fi o necontenită slavoslovire a Domnului. Floarea de trandafir nu are glas, însă mireasma ei se răspândeşte până departe, în tăcere; aşa se cade să trăiască şi toţi creştinii.

Sâmbătă [I Cor. 1, 26-29; Mt. 20, 29-34]

Doi orbi din Ierihon strigă, si Domnul le dă înapoi vederea. Dar oare numai aceşti orbi erau în locurile acelea? Fireşte că nu. Dar de ce numai aceştia au primit vederea, iar ceilalţi nu? Fiindcă n-au strigat; şi n-au strigat fiindcă n-aveau nădejde; iar nădejde n-aveau fiindcă nu plăceau lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu nu-I plăceau fiindcă erau puţin credincioşi. Omul la care vine credinţa adevărată începe din aceeaşi clipă să placă lui Dumnezeu; plăcând lui Dumnezeu, începe să capete nădejde; iar din toate acestea se zămisleşte rugăciunea, care atrage tot ajutorul de sus. Unora ca acestora li se împlinesc întotdeauna cererile; însă şi ei ştiu cum să ceară şi ştiu ce se cuvine să ceară, pricep măsura cuviincioasă şi păstrează statornicia răbdătoare în rugăciune. Toate acestea sunt neapărat trebuincioase pentru reuşită; altminteri, rugăciunea în sine are aripile slabe.