Sâmbătă [II Cor. l, 8-11; Lc. 5, 27-32].

„N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă.” Ce mângâiere pentru păcătoşi! însă ei trebuie să se lase de păcate şi să lucreze numai binele; ba şi făcând binele, să se socoată pe sine drept păcătoşi şi nu numai cu limba, ci şi cu inima. Nu păcătui, dar pocăieşte-te ca un adevărat păcătos şi strigă către Domnul ca să te miluiască. De vei avea această stare sufletească, înseamnă că stai întru adevăr; îndată ce ţi se va sui la cap dreptatea şi vei începe să te socoti fără de păcat, să ştii că te abaţi de la calea dreaptă şi te duci la cei cărora nu este mântuire. Cum poate fi împăcată viaţa dreaptă cu simţământul păcătoşeniei? Asta întreabă numai cărturarii, care scriu, însă nu făptu-iesc; pentru cel ce merge pe calea făptuitoare, lucrurile sunt atât de limpezi, că nici nu e în stare să priceapă cum ar putea să fie altfel.

Vineri [Filip. 3, 8-19; Lc. 7, 31-35].

„Cu cine voi asemăna pe oamenii acestui neam”, adică pe necredincioşi? Dacă Domnul pune această întrebare parcă nedumerit, nu se cuvine cu atât mai mult nouă să ne minunăm că este pe lume necredinţă? S-ar părea că e cu neputinţă să te împotriveşti evidenţei; şi totuşi, unii fac astfel. Că satana se împotriveşte – asta nu-i de mirare; i-o arată şi numele: potrivnic al binelui şi al adevărului; el vede limpede că Dumnezeu este, că îl va judeca şi îl va osândi, că pedeapsa îi e deja pregătită, dar se împotriveşte în continuare şi nu cu alt ţel decât răul şi, prin urmare, spre mai marea sa pierzanie. Oare nu acelaşi duh al luptei împotriva lui Dumnezeu îi stăpâneşte pe necredincioşi? Cel puţin după cunoştinţele pe care le avem despre suflet şi lucrările lui, necredinţa este de neînţeles atunci când avem atâtea temeiuri vădite pentru a crede; la fel cum robia în care se află păcătosul faţă de păcat este de neînţeles, de vreme ce el ştie limpede că păcatul îl duce la pierzare. Si încă o contradicţie! Numai necredincioşii şi iubitorii de patimi tăgăduiesc existenţa satanei şi a duhurilor necurate. Cei care ar trebui să îi susţină cu cea mai mare tărie se leapădă cu totul de ei. Oare nu cumva o fi de la demoni şi ştiinţa asta? întunecaţii iubesc întunericul şi îi învaţă pe oameni să spună că ei nu există şi că în lumea spirituală totul se întâmplă de la sine, fără vicleniile şi cursele lor.

Joi [Filip. 3,1-8; Lc. 7,17-30].

Sfântul Ioan înaintemer-gătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Domnul: „Tu eşti Cel Care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?”. Nu pentru sine a întrebat aceasta, fiindcă ştia fără sminteală cine este Iisus Hristos, ci pentru ucenicii Săi; iar ucenicii n-au căutat răspunsul la această întrebare din dorinţa de a iscodi, ci din dorinţa nefăţarnică de a afla adevărul. Unii ca aceştia nu au nevoie de vorbe multe; Domnul nici n-a zis altceva, decât a arătat lucrurile săvârşite de El chiar atunci. Faptele lui cele dumnezeieşti dădeau mărturie despre dumnezeirea Lui. Acest lucru era atât de limpede, încât cei ce veniseră cu întrebarea n-au stăruit. Aşa se întâmplă întotdeauna. Puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în Biserică; cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. Această dovadă dobândită prin încercări pune capăt tuturor întrebărilor şi odihneşte cu desăvârşire mintea omului; iar pentru cel care nu vrea să creadă şi, pierzându-şi credinţa, începe să caute în Biserică nu temeiuri pentru a crede, ci îndreptăţiri pentru necredinţa sa, nici o dovadă nu i se pare îndestulătoare. El socoteşte necredinţa sa ca fiind întemeiată, chiar dacă temeiurile ei sunt şubrede şi nimicnice; dar dacă asta vrea inima lui, trece orice neajuns cu vederea.