A douăzecea duminică după Cincizecime

[Gal. 1, 11-19; Lc. 7,11-16].

Domnul vede o mamă îndurerată pentru moartea fiului şi se milostiveşte de ea; altă dată, a fost chemat la o nuntă şi a luat parte la bucuria casnică. Prin asta a arătat că a lua parte la bucuriile şi întristările lumeşti obişnuite nu e un lucru potrivnic duhului Său. Aşa fac şi creştinii adevăraţi, evlavioşi, care îşi petrec viaţa cu frică de Dumnezeu. Totuşi, ei fac deosebire între feluritele rânduieli lumeşti. Fiindcă în ele s-au strecurat multe lucruri în care Dumnezeu nu poate să binevoiască. Sunt unele obiceiuri născute din patimi şi născocite spre îndestularea lor; altele sunt hrănite doar de deşertăciune. Cel care are duhul lui Hristos ştie să aleagă binele de rău: de cel dintâi se ţine, pe celălalt îl leapădă. De cel ce face asta cu frică de Dumnezeu niciodată nu se înstrăinează ceilalţi, fiindcă chiar dacă el se poartă altfel decât ei, o face în duhul iubirii şi pogorământului faţă de neputinţele fraţilor săi. Numai duhul râvnei lipsite de măsură obişnuieşte să scoată ochii oamenilor, pricinuind neînţelegeri şi rupturi. Acest duh nu poate nicicum să se abţină de la dăscăliri şi mustrări, în vreme ce omul cu duh creştinesc adevărat se îngrijeşte doar cum să se orându-iască creştineşte pe sine şi pe ai săi, socotind că nu îi e îngăduit să se amestece în treburile altora şi zicându-şi: „Cine m-a pus pe mine judecător?”. Prin această blândeţe el îi face pe toţi să îl iubească şi le insuflă respect faţă de rânduielile pe care le ţine, în vreme ce acela care vrea să-i dăscălească pe toţi se face neiubit şi aduce defăimare asupre bunelor rânduieli pe care le ţine. în astfel de împrejurări este nevoie de smerenie, de smerenie creştinească. Această smerenie este izvorul înţelepciunii creştineşti, care ştie să se poarte cum trebuie în toate împrejurările.