În sfârşit au crescut şi cei doi fraţi gemeni, Cozma şi Damian. Deja absolviseră studiile superioare. Cozma a fost numit învăţător, iar Damian funcţionar de stat.
Dezlegat fiind de îndatoririle familiale, Haralambie a început să se pregătească pentru marele vis al vieţii sale. Dar au apărut alte piedici. Acum însă de la oamenii din cercul bisericesc, adică din partea stiliştilor.
– Nu înţelegeţi? Am făgăduit lui Dumnezeu!
Joi [Filip. 3,1-8; Lc. 7,17-30].
Sfântul Ioan înaintemer-gătorul îşi trimite ucenicii să-L întrebe pe Domnul: „Tu eşti Cel Care trebuie să vină sau să aşteptăm pe altul?”. Nu pentru sine a întrebat aceasta, fiindcă ştia fără sminteală cine este Iisus Hristos, ci pentru ucenicii Săi; iar ucenicii n-au căutat răspunsul la această întrebare din dorinţa de a iscodi, ci din dorinţa nefăţarnică de a afla adevărul. Unii ca aceştia nu au nevoie de vorbe multe; Domnul nici n-a zis altceva, decât a arătat lucrurile săvârşite de El chiar atunci. Faptele lui cele dumnezeieşti dădeau mărturie despre dumnezeirea Lui. Acest lucru era atât de limpede, încât cei ce veniseră cu întrebarea n-au stăruit. Aşa se întâmplă întotdeauna. Puterea lui Dumnezeu sălăşluieşte în Biserică; cel ce caută adevărul cu gând curat o simte îndată şi se încredinţează de adevăr. Această dovadă dobândită prin încercări pune capăt tuturor întrebărilor şi odihneşte cu desăvârşire mintea omului; iar pentru cel care nu vrea să creadă şi, pierzându-şi credinţa, începe să caute în Biserică nu temeiuri pentru a crede, ci îndreptăţiri pentru necredinţa sa, nici o dovadă nu i se pare îndestulătoare. El socoteşte necredinţa sa ca fiind întemeiată, chiar dacă temeiurile ei sunt şubrede şi nimicnice; dar dacă asta vrea inima lui, trece orice neajuns cu vederea.
Ap. Filipeni 2, 24-30
Fraţilor, sunt încredinţat în Domnul că eu însumi voi veni în curând. Am socotit de grabnică nevoie să vă trimit pe Epafrodit, fratele şi împreună cu mine lucrător şi luptător, cum şi trimisul vostru şi slujitorul nevoilor mele, fiindcă avea mare dor de voi toţi şi era mâhnit fiindcă aţi auzit că a fost bolnav. Într-adevăr, bolnav a fost aproape de moarte, dar Dumnezeu a avut milă de el şi nu numai de el, ci şi de mine, ca să nu am întristare peste întristare. Deci l-am trimis mai degrabă ca, văzându-l, voi iarăşi să vă bucuraţi, iar eu să fiu mai puţin mâhnit. Primiţi-l dar întru Domnul, cu toată bucuria şi pe unii ca aceştia întru cinste să-i aveţi, fiindcă pentru lucrul lui Hristos a mers până aproape de moarte, punându-şi viaţa în primejdie, ca să împlinească lipsa voastră în slujirea mea.
Ev. Luca 6, 46-49; 7, 1
Zis-a Domnul: pentru ce-Mi ziceţi: Doamne, Doamne, dacă nu faceţi ce vă spun Eu? Vă voi arăta cui este asemenea cel care vine la Mine şi aude cuvintele Mele şi le îndeplineşte. Acela este asemenea omului care, când şi-a zidit casa, a săpat, a adâncit şi i-a pus temelia pe piatră; venind apele mari şi puhoiul, izbind în casa aceea, nu a putut s-o clintească, fiindcă era temeinic clădită pe piatră. Iar cel ce aude, dar nu îndeplineşte, este asemenea omului care şi-a zidit casa pe pământ fără temelie şi, izbind în ea puhoiul, îndată s-a surpat, şi a fost surparea casei aceleia mare.
Şi, sfârşind toate cuvintele Sale în auzul poporului, a intrat în Capernaum.
Aşa cum am mai spus, ne aflam în perioada întunecată a ocupaţiei. Haralambie, credincios făgăduinţei lui, nu-şi mai aparţinea sieşi. Dacă a mai rămas în lume, a făcut-o pentru că s-a predat pe sine voii lui Dumnezeu. La îndemnul dascălului său Ilie, dar şi a consătenilor lui, a rămas pentru a-i ajuta pe fraţii lui în acea perioadă grea a ocupaţiei. Dar prin anul 1944, când deja armatele de ocupaţie se retrăgeau, s-a întâmplat în familia sa un alt eveniment dureros.
Miercuri [Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7,1]
„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti: „Doamne, Tu eşti Domnul meu”, ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric – simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte… Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla întru voia Ta”. Si strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.
Ap. Filipeni 2, 16-23
Fraţilor, nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit. Şi chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă. Ci nădăjduiesc întru Domnul Iisus, că voi trimite pe Timotei la voi, fără de zăbavă, ca şi eu să fiu cu inima bună, aflând veşti despre voi. Căci nu am pe nimeni altul, la un gând cu mine şi care să vă poarte grija cu adevărat, fiindcă toţi caută ale lor, nu ale lui Iisus Hristos. Dar încercarea lui o cunoaşteţi, căci împreună cu mine a slujit Evanghelia, întocmai ca un copil lângă tatăl său. Pe el deci nădăjduiesc să-l trimit, îndată ce voi vedea ce va fi cu mine.
Ev. Luca 6, 37-45
Zis-a Domnul: nu judecaţi pe alţii, şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi, şi nu veţi fi osândiţi; iertaţi, şi veţi fi iertaţi; daţi, şi vi se va da; vor turna în sânul vostru o măsură bună, îndesată şi clătinată şi plină încât să se verse; căci cu ce măsură veţi măsura, cu aceeaşi vi se va măsura şi vouă. Apoi le-a spus şi o pildă: poate, oare, orb la orb să arate calea? Nu vor cădea amândoi în groapă? Nu poate fi ucenic mai presus de dascălul său; iar dacă s-a desăvârşit, va fi ca dascălul său. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna care este în ochiul tău nu o simţi? Sau cum poţi zice fratelui tău: frate, stai să scot paiul din ochiul tău, nevăzând tu însuţi bârna care este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău. Căci nu este pom bun care să facă roade rele şi nici pom rău care să facă roade bune. Iar fiecare pom se cunoaşte după roadele lui; căci nu se adună smochine din mărăcini, nici nu se culeg struguri din spini. Omul bun scoate cele bune din vistieria cea bună a inimii sale, iar cel rău, din vistieria cea rea a inimii sale, scoate cele rele. Că din prisosinţa inimii grăieşte gura lui.
Înainte de a continua, este bine să facem o mică paranteză pentru a vedea ce s-a întâmplat şi cu făgăduinţele prizonierilor. De cea a lui Haralambie ne vom ocupa mai pe larg. În ceea ce-l priveşte pe micul Damian, acesta a rămas credincios făgăduinţei lui atâta timp cât a trăit, ţinând candela din casă nestinsă. Continuă să citești
Marţi [Filip. 2,17-23; Lc. 6,37-45].
Nu judeca, iartă, dă… La prima vedere, numai pierderi şi niciun câştig. Şi totuşi, iată făgăduinţa: „Nu judeca, şi nu vei fi judecat; iartă, şi ţi se va ierta; dă, şi ţi se va da”. Câştigul nu se vede acum, dar el se va adăuga, fără nicio îndoială, celui ce face din toată inima numitele „cheltuieli”; i se va adăuga tocmai atunci când va simţi mai mult nevoia de neosândire şi iertare. Cum se va bucura cel ce se va învrednici să primească dintr-o dată aceste bunătăţi, parcă pe degeaba! Cum se va întrista şi amărî cel care n-a ştiut să se folosească cu iscusinţă de averea sa, la vremea potrivită! Va vrea atunci să ierte tot şi să dea toate ale sale, dar va fi prea târziu; fiecare lucru la vremea lui. Toţi însă aleargă după câştigul care pică iute în mână, aproape deodată cu cheltuiala. Cel care cheltuieşte duhovniceşte seamănă cu unul care aruncă în vânt, numai că el nu în vânt aruncă, ci în mâinile lui Dumnezeu, în aceste mâini bunurile tale sunt în pază sigură şi le vei primi înapoi neîntârziat. Nu ţi se cere decât credinţă şi nădejde.
Luni [Filip. 4,10-23; Lc. 7, 36-50]
Pentru ce Simon fariseul îl cinsteşte pe Domnul şi-L pofteşte la sine, însă văzându-L că o îngăduie cu bunăvoinţă pe păcătoasă, se sminteşte şi începe să cugete: „Dacă ar fi prooroc…”? Grija lui era îndreptată spre primirea oaspeţilor şi din pricina grijilor lumeşti părăsise dreapta cugetare asupra rânduielilor dumnezeieşti. Aceste două tărâmuri – lumesc şi duhovnicesc – nu se potrivesc deloc ca însuşiri şi legi. Până la urmă, mintea noastră va începe să judece după legile aceluia dintre ele cu care se îndeletniceşte mai mult. După rânduielile lumeşti, cu o păcătoasă învederată nu trebuie să ai de-a face; aşa gândeşte şi Simon, uitând că pocăinţa îi face pe toţi curaţi şi îi pune pe păcătoşi deopotrivă cu drepţii. El socoteşte că păcătoasei nu i se cuvenea să stea acolo, iar Mântuitorul nu o alungă pentru că nu ştie cine e ea; acest gând a născut îndată un altul: „Dacă nu ştie, atunci ce fel de prooroc este?”. Nu a spus asta cu glas tare, ci numai a gândit-o; la arătare n-a apărut la el nici o schimbare, nici nu s-a întrevăzut în purtarea lui de bună gazdă, însă Domnul i-a citit inima şi i-a dat o lecţie pe măsură: i-a dat de înţeles că în jurul lui este loc şi pentru păcătoşi, şi că păcătoasa, lipindu-se de El cu inima, I-a dat mai multă cinstire decât Simon numai cu ospătarea. Faptele din afară insuflă omului simţământul neplăcut lui Dumnezeu că este drept, iar luarea aminte la cele lăuntrice păstrează pururea în el simţământul netrebniciei sale înaintea Domnului, Care ştie toate.
Ap. Filipeni 2, 12-16
Fraţilor, precum totdeauna m-aţi ascultat, nu numai când eram de faţă, ci cu atât mai mult acum când sunt departe, cu frică şi cu cutremur lucraţi mântuirea voastră; căci Dumnezeu este Cel ce lucrează în voi şi ca să voiţi şi ca să săvârşiţi, după a Lui bunăvoinţă. Toate să le faceţi fără de cârtire şi fără de îndoială, ca să fiţi fără de prihană şi curaţi, fii ai lui Dumnezeu neîntinaţi în mijlocul unui neam rău şi stricat şi întru care străluciţi ca nişte luminători în lume, ţinând cu putere cuvântul vieţii, spre lauda mea în ziua lui Hristos, că nu în zadar am alergat, nici în zadar m-am ostenit.
Ev. Luca 6, 24-30
Zis-a Domnul către iudeii care veniseră la Dânsul: vai vouă bogaţilor, pentru că vă luaţi pe pământ mângâierea voastră. Vai vouă celor care sunteţi acum sătui, pentru că veţi flămânzi. Vai vouă celor ce râdeţi acum, pentru că veţi plânge şi vă veţi tângui. Vai vouă, când vă vor zice toţi oamenii: bine de voi!, pentru că tot aşa făceau părinţii lor cu proorocii cei mincinoşi. Iară vouă celor care ascultaţi vă spun: iubiţi pe vrăjmaşii voştri, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi. Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi vă rugaţi pentru cei care vă fac necazuri. Celui ce te loveşte peste o parte a obrazului, întoarce-i şi pe celălaltă; pe cel ce-ţi ia haina, nu-l opri să-ţi ia şi cămaşa. Oricui îţi cere, dă-i; şi de la cel ce-ţi ia cu sila lucrurile tale, nu cere înapoi.