Marţi [Col. 2, 20; 3, 3; Lc. 9, 23-27]
Nu te ruşina să îl mărturiseşti pe Domnul Iisus Hristos drept Fiul lui Dumnezeu Care S-a întrupat şi a răscumpărat prin moartea Sa pe cruce, prin învierea si înălţarea Sa, intrarea noastră în împărăţia Cerurilor. Dacă te ruşinezi şi El se va ruşina de tine „când va veni întru slava Sa şi a Tatălui, împreună cu sfinţii îngeri”. Acum, în societate a ieşit moda să nu se vorbească nicidecum de Domnul şi de mântuire, în vreme ce cândva numai despre aceste lucruri scumpe era vorba. E mai uşor de vorbit despre lucrurile la care îţi stă inima. Oare nu cumva oamenilor a început să le stea mai puţin inima la Domnul? Judecând după lucrurile despre care vorbesc, aşa trebuie să fie. Unii nu ştiu defel de Dânsul, alţii sunt reci faţă de El; temându-se să nu dea peste unii ca aceştia, nici cei ce au căldură faţă de Domnul nu aduc vorba despre Dânsul, iar clerul, de asemenea, tace. Rezultatul: Domnul Mântuitorul si lucrarea noastră de căpetenie – mântuirea – au fost tăiaţi de pe lista subiectelor de discuţie acceptate în societate. Dar ce, veţi spune, nu se poate vorbi decât despre asta? De ce numai despre asta? Despre toate se poate vorbi dintr-o asemenea perspectivă încât discuţia să fie pătrunsă de duhul lui Hristos. Atunci îţi vei putea da seama dacă stai de vorbă cu un creştin sau cu un păgân; iar acum nu poţi să-i deosebeşti nici după ce spun, nici după ce scriu. Citiţi toate jurnalele, despre ce nu se scrie acolo? însă vreo povestire creştinească nimeni nu are poftă să spună. Sofisticate vremuri!
Dar după două-trei zile aud o voce cunoscută care mă striga:
– Haralambie, stareţul a spus să cobori.
Luni [Col. 2,13-20; Lc. 9,18-22]
„Cine zic mulţimile că sunt Eu?” – a întrebat Domnul. Drept răspuns, Apostolii i-au povestit feluritele zvonuri despre El care umblau în popor, închegate după vederile de atunci: unii ziceau că e Ioan Botezătorul, alţii că e Ilie, alţii că e oarecare dintre vechii prooroci care a înviat. Ce răspund oamenii acum la această întrebare? Materialiştii, ateii si cei care tăgăduiesc sufletul, care se trag din neamul maimuţelor, ce răspuns pot să dea, dacă la ei nu e nici Dumnezeu, nici suflet? „Spiritele” [1] , asemenea arienilor, se „remarcă” printr-un răspuns care a fost dat anatemei la cel dintâi Sinod ecumenic. Deiştii Îl văd pe Dumnezeu foarte depărtat de lume si, nefiind în stare să cuprindă în sistemul lor taina întrupării, răspund ca ebioniţii şi socinienii. Răspunsuri asemănătoare întâlnim si în societatea rusească, întrucât aceste trei feluri de personalitate sunt şi la noi si se înmulţesc. Dar, slavă lui Dumnezeu, cu mult mai mulţi sunt încă cei care cred cu adevărat şi ţin cu scumpătate mărturisirea apostolică, şi anume că Iisus Hristos este Fiul Cel Unul-Născut al lui Dumnezeu întrupat, Care a fost făgăduit încă din rai protopărinţilor noştri, Mântuitorul şi Răscumpărătorul neamului omenesc. Cine va birui până la urmă, numai Dumnezeu ştie. Să ne rugăm pentru păstrarea în noi a luminii lui Hristos şi pentru alungarea întunericului învăţăturilor mincinoase. Suntem înclinaţi spre rău; ca atare, nu este de mirare că minciuna prinde puteri. Ea umblă deja pe străzi fără să se ferească, în vreme ce mai înainte se ascundea cu teamă de privirile creştinilor credincioşi.
[1] Aluzie la natura demonică a fenomenelor din spiritism – n.tr
Ap. Coloseni 2, 13-20
Fraţilor, pe voi, care eraţi morţi, în fărădelegile şi în netăierea împrejur a trupului vostru, v-a făcut vii, împreună cu Sine, iertându-ne toate greşelile; ştergând zapisul ce era asupra noastră, care ne era potrivnic cu rânduielile lui, şi l-a luat din mijloc, pironindu-l pe cruce, dezbrăcând (de putere) începătoriile şi stăpâniile, le-a dat de ocară în văzul tuturor, biruind asupra lor prin cruce. Nimeni deci să nu vă judece pentru mâncare sau băutură, sau cu privire la vreo sărbătoare, sau lună nouă, sau la sâmbete, care sunt umbră celor viitoare, iar trupul (este) al lui Hristos. Nimeni să nu vă smulgă biruinţa printr-o prefăcută smerenie şi printr-o făţarnică închinare la îngeri, încercând să pătrundă în cele ce n-a văzut şi îngâmfându-se zadarnic cu închipuirea lui trupească, în loc să se ţină strâns de capul de la care trupul tot – prin încheieturi şi legături, îndestulându-se şi întocmindu-se – sporeşte în creşterea lui Dumnezeu. Dacă deci aţi murit împreună cu Hristos pentru înţelesurile cele slabe ale lumii, pentru ce atunci, ca şi cum aţi vieţui în lume, răbdaţi porunci ca acestea?
Ev. Luca 9, 18-22
În vremea aceea, când era singur şi se ruga, iar ucenicii erau cu Dânsul, i-a întrebat pe ei Iisus, zicând: cine zic oamenii că sunt Eu? Atunci ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii, Ilie; iar alţii, că un prooroc, din cei de demult, a înviat. El însă i-a întrebat: dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Atunci Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu. Dar El le-a poruncit cu tărie să nu spună nimănui aceasta, zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească mult şi să fie defăimat de bătrâni, de căpeteniile preoţilor şi de cărturari şi să fie omorât, dar a treia zi să învieze.
La Chinonic se va cânta Paraclisul Cuviosului Dimitrie cel Nou, iar dupa otpustul Dumnezeiestii Liturghii se vor scoate spre venerare cele mai pretioase odoare ale schitului – moastele Sfantului Mare Mucenic Gheorghe si ale Cuviosului Ioachim Vatopedinul și se vor citi rugaciuni de dezlegare si la toată trebuinţa.
Pelerinii prezenţi la sfintele slujbe vor fi invitaţi să servească o gustare în trapeza mănăstirii.
Credincioşii, care vor să participe la sfintele slujbe, pot face rezervări pentru microbuz la numerele de telefon:
La Chinonic se va citi Acatistul Sfântului Marelui Mucenic Dimitrie, iar dupa otpustul Dumnezeiestii Liturghii se vor scoate spre venerare cele mai pretioase odoare ale schitului – moastele Sfantului Mare Mucenic Gheorghe si ale Cuviosului Ioachim Vatopedinul și se vor citi rugaciuni de dezlegare si la toată trebuinţa.
Pelerinii prezenţi la sfintele slujbe vor fi invitaţi să servească o gustare în trapeza mănăstirii.
Credincioşii, care vor să participe la sfintele slujbe, pot face rezervări pentru microbuz la numerele de telefon:
– Acolo sus, între stâncile acelea pe care le vezi, este o peşteră mică. Te asigur că acolo este Raiul. Aşadar te vei căţăra şi vei rămâne în peşteră până ce te voi chema. Ai înţeles?
– Să fie binecuvântat, Gheronda.
– Gheronda, când ai plecat din lume ce te-a durut mai mult?
– Despărţirea de rudele mele, dar cel mai mult de frăţiorii mei orfani şi de mama mea, pentru care aveam un respect deosebit. Într-adevăr era un suflet sfânt şi de aceea o iubeam mult.
Sâmbătă [II Cor. 3, 12-18; Lc. 6, 1-10]
Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini si le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; si totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. în acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-1 vede nimeni si negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care 1-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii – chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Si aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.