Vineri [Col. 2,1-7; Lc. 9, 12-18]

Minunata saturare a poporului în pustie închipuie saturarea credincioşilor în Sfânta împărtăşanie cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului. Domnul sade deoparte; poporul e aşezat în cete; Apostolii mijlocesc, primesc pâinea şi o împart. Aşa e şi acum: credincioşii în întregul lor sunt împărţiţi pe cete – micile Biserici locale, în care Domnul, stând de faţă în chip nevăzut, împarte Trupul şi Sângele Său prin urmaşii Apostolilor. Atunci le-a grăit Apostolilor, iar acum urmaşilor acestora: „Daţi-le voi să mănânce”. Atunci, la fel ca acum, poporul credincios stă necontenit înaintea Domnului, postind, ascultând cuvântul Lui şi căutând prin rugăciune tămăduirea de păcate, atunci când se pregătesc să se apropie de dumnezeieştile Taine. Astfel, taina începută prin arătarea pe pământ a Domnului continuă până acum şi va continua până la sfârşitul veacului. Şi în veacul cel viitor va fi un fel de împărtăşanie, căci Domnul a făgăduit că le va da celor mântuiţi să guste din mana cea ascunsă şi din pomul vieţii (Apoc. 2, 7 şi 17). Şi în raiul cel pământesc era rânduită pentru pro-topărinţii noştri o împărtăşanie de taină – gustarea din pomul vieţii; iar în Biserica Vechiului Testament, o preînchipuire a împărtăşaniei era mâncarea mielului pascal. Astfel, împărtăşirea cea de taină a început o dată cu neamul omenesc, 1-a însoţit şi îl va însoţi în vecii cei veşnici, în felurite chipuri, dar cu un singur înţeles:părtăşia cea mai strânsă cu Domnul; căci „în El era viată, si viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Celui zidit după chipul lui Dumnezeu i se si cade să fie într-o astfel de părtăsie cu Acela „Care e strălucirea slavei Tatălui şi chipul Ipostasului Său” (Evr. 1, 3).

Joi [Col. l, 24-29; Lc. 9, 7-11]

Auzind despre faptele lui Hristos Mântuitorul, Irod a zis: „Lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este, dar, Acesta?” şi a dorit să-L vadă. A dorit să îl vadă şi a căutat prilej pentru asta, însă nu s-a învrednicit, fiindcă o făcea nu pentru credinţă şi mântuire, ci din curiozitate deşartă. Curiozitatea e o gâdilare a minţii; nu adevărul este calea ei, ci noutatea. Ca atare, de multe ori ea nu se mulţumeşte cu adevărul însuşi, ci caută să ajungă prin mijlocirea lui la ceva deosebit; şi născocind acest „ceva” deosebit, se opreşte asupra lui şi îi atrage şi pe alţii. Adevărul rămâne aici în umbră, şi în faţă stă născocirea. Aşa sunt în zilele noastre năravurile minţii nemţeşti. Nemţii sunt înnebuniţi după născociri. Au acoperit întregul tărâm al adevărului dumnezeiesc, ca şi cu un nor, cu născocirile lor. Luaţi dogmele, luaţi morala, luaţi istoria, luaţi cuvântul lui Dumnezeu, totul este ticsit de născociri, încât nu mai poţi să ajungi la adevărul lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceste născociri îi interesează – pe ei şi pe cei de acelaşi cuget cu ei. Adevărul lui Dumnezeu este simplu: cum să se îndeletnicească mintea trufaşă cu el? Mai bine să născocească de-ale sale. Este mai original, deşi aceste născociri sunt slabe ca pânza de păianjen. Ca să vedeţi că aşa este, uitaţi-vă la teoriile cosmogonice actuale: seamănă cu aiurarea unui om beat sau care vorbeşte în somn. Dar cât de bune par ele celor care le-au inventat! Câte puteri şi cât timp se irosesc pentru asta – şi totul în zadar! Lucrul s-a săvârşit simplu: „A zis, şi s-au făcut; a poruncit, şi s-au zidit”. Mai bine de atât n-o să descopere nimeni.

Miercuri [Col. l, 18-23; Lc. 8, 22-25]

Intrând în corabie pentru a trece de cealaltă parte a lacului, se gândeau, oare, Apostolii, că îi va prinde furtuna şi se vor găsi în primejdie de moarte? Şi totuşi, furtuna s-a pornit şi nu mai credeau că vor scăpa cu viaţă. Aceasta este calea vieţii noastre! Nu ştii cum şi de unde se iveşte nenorocirea ce poate să ne strivească. Văzduhul, sau apa, sau focul, sau fiara, sau omul, sau pasărea, sau casa – într-un cuvânt, tot ce ne înconjoară poate să devină unealta morţii noastre. De aici legea: trăieşte în aşa fel ca să fii gata în orice clipă de întâlnirea cu moartea şi să intri fără teamă pe tărâmul ei. în clipa asta eşti viu, dar cine ştie dacă vei mai fi viu si în cea următoare? Acest gând să te şi stăpânească. Fă tot ce te îndatorează să faci rânduielile vieţii pământeşti, dar nu uita nicicum că poţi să te muţi degrabă în locul de unde nu mai e întoarcere. Uitarea acestui fapt nu va amâna ceasul morţii, şi alungarea din minte cu bună ştiinţă a acestei clipe de întorsătură hotărâtoare nu va micşora însemnătatea veşnică a ceea ce va fi cu noi după mutarea la cele veşnice, încredinţându-ţi viaţa şi toate ale tale în mâna lui Dumnezeu, să petreci ceas după ceas cu gândul că fiecare din ele este cel de pe urmă. în timpul vieţii, asta va face să se micşoreze numărul desfătărilor deşarte; iar în ceasul morţii, această înfrânare va fi răsplătită fără de măsură printr-o bucurie care nu-şi are perechea printre bucuriile vieţii.