Sâmbătă [II Cor. 3, 12-18; Lc. 6, 1-10]

Ucenicii Domnului rup spice, le freacă în mâini si le mănâncă. Lucru foarte mărunt şi la arătare, şi ca însemnătate lăuntrică; si totuşi, fariseii n-au suferit şi i-au mustrat. Ce i-a făcut să stârnească vorbă pentru asta? S-ar părea că o râvnă lipsită de dreaptă socotinţă, însă de fapt, duhul osândirii. Acest duh se leagă de orice, înfăţişând toate faptele celorlalţi în culorile întunecate ale nelegiuirii şi pierzării. Această neputinţă se află, într-o măsură mai mică sau mai mare, cam la toţi oamenii care nu iau aminte la sine. Nu toţi îşi vădesc prin cuvânt gândurile de osândire, însă arareori se înfrânează cineva de la aceste gânduri. E ceva anume care stă pe lângă inimă şi o aţâţă să osândească, iar inima începe să reverse osândirile din ea. în acelaşi timp însă, şi cel ce osândeşte e gata să facă fapte rele dacă nu-1 vede nimeni si negreşit că este în neregulă cel puţin într-o privinţă; parcă judecă şi osândeşte pentru a satisface simţul dreptăţii, pe care 1-a jignit şi înăbuşit în sine însuşi, acuzând pe alţii – chiar dacă pe nedrept. Omul care iubeşte dreptatea şi care stă întru dreptate, ştiind ce greu îşi îndreaptă omul faptele şi cu atât mai mult simţirile, niciodată nu va judeca; mai degrabă va fi gata să acopere cu pogorământ nu numai o greşeală mică, ci chiar şi una mare a aproapelui. Domnul nu i-a judecat pe fariseii cei osânditori, ci doar i-a lămurit cu pogorământ că ucenicii săi au săvârşit o faptă pe care oricine, judecând cum se cade, poate s-o dezvinovăţească. Si aşa se întâmplă mai totdeauna: cugetă la fapta aproapelui şi vei vedea că nu este nicicum însemnată şi înspăimântătoare, precum ţi s-a părut la început.

Vineri [Col. 2,1-7; Lc. 9, 12-18]

Minunata saturare a poporului în pustie închipuie saturarea credincioşilor în Sfânta împărtăşanie cu Preacuratul Trup şi Preacuratul Sânge al Domnului. Domnul sade deoparte; poporul e aşezat în cete; Apostolii mijlocesc, primesc pâinea şi o împart. Aşa e şi acum: credincioşii în întregul lor sunt împărţiţi pe cete – micile Biserici locale, în care Domnul, stând de faţă în chip nevăzut, împarte Trupul şi Sângele Său prin urmaşii Apostolilor. Atunci le-a grăit Apostolilor, iar acum urmaşilor acestora: „Daţi-le voi să mănânce”. Atunci, la fel ca acum, poporul credincios stă necontenit înaintea Domnului, postind, ascultând cuvântul Lui şi căutând prin rugăciune tămăduirea de păcate, atunci când se pregătesc să se apropie de dumnezeieştile Taine. Astfel, taina începută prin arătarea pe pământ a Domnului continuă până acum şi va continua până la sfârşitul veacului. Şi în veacul cel viitor va fi un fel de împărtăşanie, căci Domnul a făgăduit că le va da celor mântuiţi să guste din mana cea ascunsă şi din pomul vieţii (Apoc. 2, 7 şi 17). Şi în raiul cel pământesc era rânduită pentru pro-topărinţii noştri o împărtăşanie de taină – gustarea din pomul vieţii; iar în Biserica Vechiului Testament, o preînchipuire a împărtăşaniei era mâncarea mielului pascal. Astfel, împărtăşirea cea de taină a început o dată cu neamul omenesc, 1-a însoţit şi îl va însoţi în vecii cei veşnici, în felurite chipuri, dar cu un singur înţeles:părtăşia cea mai strânsă cu Domnul; căci „în El era viată, si viaţa era lumina oamenilor” (In. 1, 4). Celui zidit după chipul lui Dumnezeu i se si cade să fie într-o astfel de părtăsie cu Acela „Care e strălucirea slavei Tatălui şi chipul Ipostasului Său” (Evr. 1, 3).

Joi [Col. l, 24-29; Lc. 9, 7-11]

Auzind despre faptele lui Hristos Mântuitorul, Irod a zis: „Lui Ioan eu i-am tăiat capul; cine este, dar, Acesta?” şi a dorit să-L vadă. A dorit să îl vadă şi a căutat prilej pentru asta, însă nu s-a învrednicit, fiindcă o făcea nu pentru credinţă şi mântuire, ci din curiozitate deşartă. Curiozitatea e o gâdilare a minţii; nu adevărul este calea ei, ci noutatea. Ca atare, de multe ori ea nu se mulţumeşte cu adevărul însuşi, ci caută să ajungă prin mijlocirea lui la ceva deosebit; şi născocind acest „ceva” deosebit, se opreşte asupra lui şi îi atrage şi pe alţii. Adevărul rămâne aici în umbră, şi în faţă stă născocirea. Aşa sunt în zilele noastre năravurile minţii nemţeşti. Nemţii sunt înnebuniţi după născociri. Au acoperit întregul tărâm al adevărului dumnezeiesc, ca şi cu un nor, cu născocirile lor. Luaţi dogmele, luaţi morala, luaţi istoria, luaţi cuvântul lui Dumnezeu, totul este ticsit de născociri, încât nu mai poţi să ajungi la adevărul lui Dumnezeu. Şi totuşi, aceste născociri îi interesează – pe ei şi pe cei de acelaşi cuget cu ei. Adevărul lui Dumnezeu este simplu: cum să se îndeletnicească mintea trufaşă cu el? Mai bine să născocească de-ale sale. Este mai original, deşi aceste născociri sunt slabe ca pânza de păianjen. Ca să vedeţi că aşa este, uitaţi-vă la teoriile cosmogonice actuale: seamănă cu aiurarea unui om beat sau care vorbeşte în somn. Dar cât de bune par ele celor care le-au inventat! Câte puteri şi cât timp se irosesc pentru asta – şi totul în zadar! Lucrul s-a săvârşit simplu: „A zis, şi s-au făcut; a poruncit, şi s-au zidit”. Mai bine de atât n-o să descopere nimeni.