Luni [Filip. 1, 1-7; Lc. 4, 37-44]

„Trebuie să binevestesc împărăţia lui Dumnezeu şi altor cetăţi, fiindcă spre aceasta am fost trimis.” Preoţimea noastră ar trebui să-şi ia acest „fiindcă spre aceasta am fost trimis” ca lege de necălcat. Şi Apostolul le-a poruncit, scriind Sfântului Timotei: „Stăruie cu vreme şi fără vreme, mustră, ceartă, îndeamnă” (II Tim. 4,2). Adevărul a fost adus pe pământ de către Domnul şi de către Duhul Sfânt, Care i-a umplut pe Apostoli în ziua Cincizecimii, şi El umblă pe pământ. Propovăduitorii Săi sunt gurile preoţilor lui Dumnezeu. Acela dintre noi care le îngrădeşte gurile îngrădeşte drumul adevărului, care vrea să intre în inimile credincioşilor. De aceea şi sufletele credincioşilor se chinuiesc, neprimind adevărul, iar preoţii înşişi trebuie să simtă zbaterea adevărului care, neputând să iasă la lumină, îi îngreunează. Uşurează-te, dar, preote al lui Dumnezeu, de această greutate, revarsă din tine curgerile cuvintelor dumnezeieşti, spre bucuria ta şi spre învierea duhovnicească a sufletelor încredinţate ţie. Iar dacă vei vedea că în tine însuţi nu ai adevărul, ia-l: el se găseşte în Sfintele Scripturi; şi, umplându-te de el, dă-l fiilor tăi duhovniceşti, dar să nu taci nicicum! Propovăduieşte, fiindcă la asta ai fost chemat!

Vineri [Efes. 6, 18-24; Lc. 4, 22-30]

Nazarinenii s-au minunat de cuvântarea Domnului, însă tot n-au crezut: îi împiedica pizma, precum a arătat însuşi Domnul. Orişice patimă este potrivnică adevărului şi binelui, însă zavistia mai mult decât toate, căci fiinţa ei o alcătuiesc minciuna şi răutatea; această patimă este, dintre toate, cea mai nedreaptă şi cea mai otrăvită şi pentru cel care o poartă în sine, şi pentru cel asupra căruia este îndreptată. In mic, ea se găseşte la toţi; omul pizmuieşte îndeobşte pe cei de o seamă cu el şi mai mult încă pe cei aflaţi mai presus. Egoismul se întărâtă şi zavistia începe să cuprindă inima. Acest lucru nu e atât de chinuitor, atunci când şi celui pizmaş îi e deschisă calea spre propăşire; dar când această cale este închisă, şi mai ales când este închisă de către cel faţă de care deja s-a încropit zavistia, imboldurile ei sunt deja de nestăvilit: este cu neputinţă de împăcat. Zavistia cere răsturnarea potrivnicului şi nu se linişteşte până ce nu va reuşi cumva să facă asta, ori până când nu obţine pieirea zavistnicului. Oamenii binevoitori, la care simţămintele de simpatie au întâietate asupra celor egoiste, nu suferă de pizmă. Acest fapt arată si celor care bolesc de pizmă calea spre stingerea ei. Aceştia trebuie să se grăbească a deştepta în sine bunăvoinţa, mai ales faţă de cei pe care îi pizmuiesc, şi s-o arate prin fapte, iar zavistia se va domoli, încă puţină silinţă şi ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se va stinge de tot. Lăsând-o însă în voia ei, te va chinui, te va usca şi te va băga în mormânt, dacă nu te vei birui pe tine însuţi şi nu te vei sili să faci bine celui pe care îl pizmuieşti.

Joi [Efes. 5, 33; 6; Lc. 4, 16 – 22]

Domnul nu doar vesteşte anul cel plăcut (al Domnului), ci îl şi aduce. Dar unde este el? în sufletele credincioşilor. Pământul nu va fi niciodată prefăcut în rai, atâta vreme cât va fiinţa rânduiala de acum a lucrurilor; însă el este şi va fi stadionul de pregătire pentru viaţa din rai. Începutul ei se pune în suflet; putinţa de a pune acest început este în harul lui Dumnezeu, iar harul l-a adus Domnul nostru Iisus Hristos – prin urmare, a adus sufletelor anul cel plăcut (al Domnului). Cel ce ascultă de Domnul şi plineşte toate poruncile Lui, acela primeşte harul şi prin puterea Lui se îndulceşte de anul cel plăcut (al Domnului). Acest lucru se săvârşeşte în toţi cei care cred cu adevărat şi lucrează după îndreptarul credinţei. Nu prin gânduri vei umple sufletul de plăcerea acestui an; trebuie să făptuieşti şi plăcerea va veni de la sine. Nu poţi nădăjdui nicicum la tihna din afară, ci doar la cea lăuntrică; însă aceasta este nedespărţită de Hristos. Oricum, îndată ce se înstăpâneşte tihna lăuntrică, necazurile din afară nu mai sunt grele şi amare, înseamnă că şi din această latură este anul cel plăcut (al Domnului); numai din afară el pare iarnă rece [1].

[1] Joc de cuvinte: leto înseamnă în slavonă „an”, iar în rusă „vară” – n. tr.

Miercuri [Efes. 5,25-33; Lc. 4,1-15]

Diavolul se apropie de Dumnezeul Om ca să îl ispitească – care om este liber de asta? Cel ce umblă după voia celui viclean; acesta nu cunoaşte bântuiri, ci este doar mânat din rău în mai rău; însă îndată ce îşi vine în sine şi cugetă să înceapă o viaţă nouă, după voia lui Dumnezeu, îndată se pune în mişcare întregul tărâm satanicesc: toţi slujitorii întunericului se grăbesc, care cum pot, să risipească gândurile şi punerile la cale cele bune ale celui care se pocăieşte. Dacă nu reuşesc să-l abată din hotărârea sa, se străduiesc să îl împiedice a se pocăi şi mărturisi cum se cade; nu izbândesc nici aici – îşi pun viclenia la bătaie ca să semene neghine între roadele pocăinţei si ostenelilor de curăţire a inimii; dacă nu reuşesc nici să semene seminţele răutăţii, se străduie să strâmbe dinlăuntru binele; sunt puşi pe goană în războiul lăuntric, năvălesc din afară, şi tot aşa până la sfârşitul vieţii. Nici să mori liniştit nu te lasă; şi după moarte gonesc după suflet, până ce acesta trece de vămile văzduhului, unde pândesc şi unde-şi au bârlogurile. „Cum aşa -acesta e un lucru întristător şi cumplit!” Pentru cel credincios nu e nimic cumplit aici, întrucât demonii doar se agită în jurul celui temător de Dumnezeu, însă nu au nici o putere asupra lui. Rugătorul treaz îi împroaşcă din sine cu săgeţi, iar ei se ţin la depărtare, neîndrăznind să se apropie şi fiind pătrunşi de frica înfrângerii suferite. Dacă diavolii izbândesc ceva, este din vina noastră. Slăbim luarea aminte, ori ne îngăduim să ne împrăştiem luând seama la nălucirile lor – atunci se şi înfiinţează şi încep să ne tulbure cu mai multă obrăznicie. Dacă nu îţi revii la timp, te împresoară; iar dacă sufletul îşi vine în fire, pleacă şi iscodesc din depărtare, doar, doar vor reuşi să se apropie iar. Aşadar, fii treaz, priveghează, roagă-te si vrăjmaşii tăi nu vor izbândi nimic împotriva ta.

Marţi [Efes. 5, 20-26; Lc. 3, 23; 4, 1]

În Postul Mare se scoate spre închinare cinstita cruce, spre a-i însufleţi pe cei care s-au ostenit cu postirea să rabde până la capăt în nevoinţa pe care şi-au luat-o asupră-le. Dar în septembrie de ce se face asta? Din întâmplare? La înţelepciunea proniatoare, Care toate bine le rânduieşte, nimic nu este la întâmplare. Iată care e rostul acestei rânduieli bisericeşti: în septembrie se culeg holdele, cel puţin la noi. Aşadar, pentru ca unii dintre creştini să nu zică: „suflete! Ai multe bunătăţi, strânse pentru mulţi ani: odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!”, iar alţii să nu cadă cu duhul din pricina sărăciei, este înfăţişată tuturor crucea, pentru a aminti celor dintâi că reazemul bunăstării nu e avutul, ci purtarea lăuntrică a crucii atunci când cele din afară, prin bunătatea lui Dumnezeu, merg bine; iar celorlalţi li se insuflă să-şi dobândească întru răbdare sufletele lor, însufleţindu-i prin încredinţarea că de pe cruce vor merge de-a dreptul în rai. Ca atare, aceştia să rabde, aşteptând să meargă pe drum bătut în împărăţia Cerurilor, iar cei dintâi să guste cu frică din desfătările din afară, ca să nu- şi îngrădească drumul către cer.

Luni [Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22]

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan înainte-mergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop si nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe si vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră dinafară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-1 pe om să adune în sine izvoarele mângâierii – credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa si mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.

Joi [Efes. 4,14-19; Mc. 11, 27-33]

Mântuitorul dovedeşte că e trimis din cer prin mărturia lui Ioan Botezătorul; arhiereii, cărturarii si bătrânii tac, fiindcă nu aveau ce să răspundă împotrivă, dar tot nu cred. Altă dată, a arătat acelaşi lucru prin faptele Sale; s-au gândit cum s-o întoarcă: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Când această viclenie a fost răsturnată, au tăcut iarăşi, dar nici atunci nu au crezut. Aşa sunt întotdeauna necredincioşii: orice le-ai spune şi oricât de puternice dovezi le-ai aduce în sprijinul adevărului, nu pot răspunde nimic, dar tot nu cred. Ai zice că mintea lor e damblagită, dar cu privire la celelalte lucruri judecă sănătos. Numai când vine vorba de credinţă încep să se rătăcească în idei si în cuvinte. Se rătăcesc şi atunci când schimbă adevărurile credinţei date de Dumnezeu cu vederile lor. îndoiala se preschimbă la ei într-un reazem tare ca o stâncă. Ascultaţi-le toată teoria. Şi un copil va pricepe că e o pânză de păianjen, însă ei nu văd asta. Neînţeleasă orbire! încăpăţânarea necredincioşilor mai poate fi lămurită şi prin nedorinţa de a crede; însă de unde poate să vină asta? Şi de ce ea capătă în această împrejurare asemenea putere, că face un om inteligent să se agate cu bună ştiinţă de un mod de gândire ilogic? Aici e vorba de întuneric – şi oare nu de la părintele întunericului vine el?

Miercuri [Efes. 3, 18-21; Mc. 11, 23-26]

„Dacă nu veţi ierta celorlalţi greşelile săvârşite împotriva voastră, nici Tatăl vostru Cel din ceruri nu vă va ierta vouă greşelile voastre”, a grăit Domnul. Cine nu iartă celorlalţi? Dreptul sau, mai bine zis, cel care se socoteşte drept. Unuia ca acestuia nu-i rămâne altceva de făcut decât să judece şi să rostească doar osânde, cerând pedepse pentru vinovaţi. Dar cel care se simte păcătos are treabă cu faptele celorlalţi? Nu i se va răsuci oare limba de va osândi pe altul şi-i va cere ispăşire, atunci când conştiinţa îl mustră neîncetat si îl ameninţă cu dreapta judecată a lui Dumnezeu? Aşadar, nu e mai bine să păcătuim decât să facem pe drepţii? Trebuie să te îngrijeşti în tot chipul de faptele dreptăţii; însă, oricât ai fi de drept, să ţii minte că eşti un rob netrebnic – şi asta fără să ai cugetul împărţit (adică înainte să stea gândul că eşti netrebnic, iar în spate să se ascundă simţământul că eşti drept), ci cu simţirea deplină a netrebniciei tale. Atunci când vei ajunge aici (şi aici trebuie să ajungi treptat, fiindcă nu este o stare care se dobândeşte dintr-o dată), oricât ar fi greşit împotriva ta fratele tău, nu-i vei cere socoteală, întrucât conştiinţa îţi va repeta: „Şi mai mult meriţi, mai rău trebuia să-ţi facă”, şi vei ierta; iar dacă vei ierta, însuţi te vei învrednici de iertare. Si aşa toată viaţa: iertare pentru iertare, şi la judecată vei căpăta în schimb desăvârşita iertare.

Luni [Efes. 4, 25-32; Lc. 3, 19-22]

Irod este întruchiparea iubirii de sine întărâtate de zguduirea pe care o pricinuiesc conştiinţei mustrările dreptăţii şi se aşteaptă să scape prin silnicie de această neplăcere. Ioan Inaintemergătorul este întruchiparea dreptăţii prigonite de iubirea de sine, atunci când iubirii de sine îi stă în putere să o facă. Oricât ai îndulci dreptatea prin pogorământ şi prin cuvintele dibace pe care le poate afla gingăşia dragostei, ce nu vrea să rănească inima celuilalt, chipul dreptăţii stă înaintea ochilor conştiinţei şi acolo, înlăuntru, stârneşte furtuna mustrării. Egoismul este miop si nu vede că amărăciunea mustrării nu vine din afară, ci dinlăuntru, şi se scoală cu toate puterile împotriva celui care îl mustră din afară. Astupându-i gura, crede că poate să înăbuşe si vocea lăuntrică. Nu reuşeşte, totuşi; nu astfel trebuie lucrat. Trebuie împăcată conştiinţa; atunci, oricâţi ar fi cei care mustră dinafară, nu vor putea strica pacea lăuntrică, ci numai o vor face mai adâncă, făcându-1 pe om să adune în sine izvoarele mângâierii – credinţa în Domnul Cel Răstignit, pocăinţa si mărturisirea nefăţarnică şi hotărârea neclintită de a nu face nimic împotriva conştiinţei. Iată ce trebuie să faci, nu să-i bagi în temniţă pe toţi Ioanii, căci cuvântul dreptăţii lui Dumnezeu umblă pretutindeni pe pământ şi fiecare din purtătorii lui e pentru tine un Ioan care te dă în vileag.