Miercuri [Filip. 2, 24-30; Lc. 6, 46; 7,1]

„Pentru ce Mă chemaţi: Doamne! Doamne! şi nu faceţi ce vă spun?” Pentru ce îl numesc oamenii pe Hristos Domn, dar nu fac voia Domnului, adică de ce nu recunosc prin fapte stăpânirea Lui? Pentru că-L numesc Domn doar cu limba, nu şi cu inima. Dacă inima ar rosti: „Doamne, Tu eşti Domnul meu”, ar fi gata pe deplin să se supună Celui pe care-L mărturiseşte Domn; dar întrucât nu se întâmplă aşa, faptele se împotrivesc vorbelor, căci ele sunt întotdeauna pe măsura inimii. Dar cum, nu trebuie să strigăm: „Doamne! Doamne!”? Nu, nu-i vorba de asta. Trebuie să adaugi la cuvântul din afară şi cuvântul lăuntric – simţirea şi starea inimii. Şezi şi cugetă la Domnul şi la tine însuţi: cine e Domnul şi cine eşti tu; ce a făcut şi face Domnul pentru tine, pentru ce trăieşti şi unde vei ajunge după moarte… Vei ajunge îndată la încredinţarea că n-ai altceva de făcut decât să împlineşti voia Domnului în întregime, neabătut; pentru noi altă cale nu-i. Această încredinţare te va face să fii gata a împlini cu fapta ceea ce rosteşti cu cuvântul. Astfel vei ajunge să simţi nevoia ajutorului de sus, iar de aici ia naştere rugăciunea: „Doamne, Doamne! Ajută-mă şi dăruieşte-mi puterea de a umbla întru voia Ta”. Si strigarea ta către Domnul va fi plăcută înaintea Lui.