VIAŢA PĂRINTELUI HARALAMBIE DIONISIATUL. Primele încercări

Lasă un răspuns

„Dar aceste gânduri ale mele, spunea Părintele Haralambie, nu-i scăpau harismaticului meu stareţ, care mă «înţepa» mereu spunându-mi:

– Nu-i aşa că în lume te nevoiai, posteai, privegheai, făceai asceză, erai deştept, harnic, cinstit?… Şi ce-ai reuşit din toate acestea? Să ne aduci aici o grămadă de slavă deşartă, egoism şi încredere în sine. Acum, când s-au tăiat laudele, nu-i bine, nu-i aşa?

Într-adevăr, cu aceste lecţii simple şi folositoare de suflet ale stareţului meu, nu am întârziat să înţeleg că, deşi eram nevoitor în lume, mă umplusem fără să-mi dau seama de slavă deşartă, pentru că primi­sem laude şi linguşeli.”

Cu toate acestea, fratele Haralambie, cu smerenia şi simplitatea pe care le avea din fire şi cu marea lui râvnă pentru nevoinţă, prin care se distingea, nu a întârziat să se pună pe sine într-o bună rânduială. Chiar şi mai târziu, atunci când l-a făcut pe ucenicul său Haralambie schimonah şi apoi ieromonah pentru nevoile liturgice ale obştii, stareţul a continuat să folosească faţă de el acelaşi limbaj. Potrivit cu sporirea duhovnicească a Părintelui Haralambie, era şi comportamentul stareţului.

(Monahul Iosif Dionisiatul, Starețul Haralambie – Dascălul rugăciunii minții, traducere și editare de Ieroschimonah Ștefan Nuțescu, Editura Evanghelismos, București, 2005, pp. 50-51)

Citeşte şi:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *