Arhive categorie: Viețile Sfinților

SFÂNTA MUCENIŢĂ SUNIVA (sec. X, sărbătorită la 8 iulie )

VIAŢA SFINTEI MUCENIŢE SUNNIVA DIN BERGEN

Sfânta Suniva s-a născut în secolul X şi este protectoarea Episcopiei Norvegiene Bjørgvin, a întregii coaste de vest a Norvegiei şi a mai multor parohii ortodoxe. Sfânta Muceniţă Suniva dimpreună cu Sfintele Muceniţe Filofteia de la Argeş şi Tatiana de la Craiova ocrotesc parohia noastră ortodoxă română din Bergen, Norvegia. Numele de Suniva este o formă scandinavă a numelui Sunngifu, care înseamnă, „Darul Soarelui”. Viaţa Sfintei Suniva a fost scrisă la Mănăstirea din Selje, în jurul anului 1170, în limba latină, fiind cuprinsă în lucrarea Acta Sanctorum.

Suniva a fost o prinţesă irlandeză creştină, deosebit de  frumoasă, fiind de mică crescută în învăţătura creştină. Murind tatăl său, Sunniva preia conducerea regatului, iar vestea despre frumuseţea şi înţelepciunea prinţesei s-a răspândit foarte rapid. Un rege păgân din acele locuri şi-a dorit foarte mult să o aibă de soţie, însă fecioara Suniva l-a refuzat nu doar pentru faptul că era păgân, dar mai ales pentru că dorea să-şi închine viaţa lui Hristos, Mirele ceresc. Continuă să citești

30 iunie/1 iulie 2020: SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (LIVE)

SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (I)

Schitul Sf. Gheorghe-Cloșca, loc. Cloșca, jud. Constanța. Priveghere 1.

Posted by Leontie Fusa on Tuesday, June 30, 2020

SLUJBA PRIVEGHERII ÎN CINSTEA SFÂNTULUI IERARH LEONTIE DE LA RĂDĂUȚI (II)

Priveghere 2.

Posted by Leontie Fusa on Tuesday, June 30, 2020

Sfântul Ierarh Leontie, odorul de mult preţ al cetăţii Rădăuţilor

1-iulie-Sf-Leontie-de-la-Radauti.jpg

La 1 iulie Biserica pomeneşte pe Sfântul Ierarh Leontie de la Rădăuţi, unul dintre primii cuvioşi vieţuitori în pământul Moldovei la sfârşitul secolului al XIV-lea şi începutul celui următor. Datorită vieţii alese şi rugăciunilor sale care aveau darul vindecării de boli şi neputinţe, evlavia populară l-a cinstit ca pe un adevărat sfânt încă din timpul vieţii, păstrându-i cu mare cinste moaştele după ce s-a mutat la Domnul. Astfel, în lucrarea „Palinodia“, alcătuită de teologul ucrainean Zaharia Kopistenski prin anii 1621-1622, se aminteşte că, „la Rădăuţi, în episcopie, Sfântul Leontie, făcătorul de minuni, zace cu trupul întreg“, la moaştele sale având loc, an de an, la 1 iulie, un pelerinaj.

Despre Sfântul Leontie Tradiţia spune că s-a născut în nordul Moldovei, nu departe de Rădăuţi, într-o familie creştină evlavioasă. În cetatea Rădăuţilor, Biserica „Sfântul Nicolae“ a fost zidită de Voievodul Bogdan I (1359-1365), ca mulţumire adusă lui Dumnezeu pentru izbânda în luptele purtate pentru a pune bazele unui stat liber şi independent la răsărit de Carpaţi, în Ţara Moldovei. Acest lăcaş a fost mediul în jurul căruia Cuviosul Leontie a învăţat carte şi a deprins dragostea pentru cele sfinte, locul în care a făcut primii paşi către tainele lui Dumnezeu. Aici avea să ucenicească pe lângă cuvioşii sihaştri ce se nevoiau în pădurile seculare de pe valea Putnei, ducându-le acestora hrană trupească şi primind în schimb hrană spirituală. Văzând frumuseţea vieţii monahale, a ales calea Mănăstirii Bogdana, a cărei obşte s-a format tocmai în jurul ctitoriei voievodale a Bisericii „Sfântul Nicolae“, la umbra căreia crescuse. La tunderea în monahism a primit numele Lavrentie, adunând în jurul său numeroşi ucenici ce l-au ales drept îndrumător. După primirea harului preoţiei, Cuviosul Lavrentie s-a retras în Codrii Rădăuţilor, continuându-şi viaţa de sfinţenie în sihăstrie.

Schitul lui Lavrentie – prima sihăstrie cunoscută în nordul Moldovei

Către sfârşitul secolului al XIV-lea, Cuviosul Lavrentie, împreună cu ucenicii săi, a înălţat o biserică din lemn într-o poiană, a ridicat chilii şi a pus rânduială de slujbă sihăstrească într-un schit, ce avea să fie numit „Schitul lui Lavrentie“ sau „Schitul Laura“. Auzind acestea, mitropolitul Moldovei, Iosif Muşat, a sfinţit biserica ridicată, numind pe Cuviosul Lavrentie stareţ al schitului şi părinte duhovnicesc al tuturor sihaştrilor ce se nevoiau pe valea Putnei. Pravila hotărâtă de egumenul Lavrentie pentru obştea lavrei era următoarea: hrană o singură dată în zi, la asfinţitul soarelui, afară de sărbători; somn de trei-patru ore pe noapte, iar de la miezul nopţii până dimineaţă – priveghere în biserică, după rânduiala Sfântului Munte şi tradiţia pustnicească. Ziua, monahii se îndeletniceau cu „rucodelia“, acel lucru de mână specific Patericului, ce împletea munca fizică şi rugăciunea inimii. Din secolul al XVII-lea, vechiul schit devine metoc al Mănăstirii Putna, iar, ulterior, biserica schitului avea să devină biserică de parohie. Pe locul unde a fost „Sihăstria lui Lavrentie“, astăzi se află satul Laura, comuna Vicovul de Sus, din judeţul Suceava.

Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenic al Sfântului Leontie

Pe când era în Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ din Rădăuţi, Cuviosul Lavrentie şi-a apropiat drept ucenic pe un tânăr, Dumitru, care la vârsta de 16 ani a ales să intre în monahism, primind numele David. Ieromonahul David avea să-şi urmeze învăţătorul la schitul întemeiat de acesta în liniştea Codrilor Rădăuţilor. După ce a vieţuit o perioadă în Mănăstirea Sfântului Lavrentie, a primit de la egumen binecuvântare şi a îmbrăcat marele şi îngerescul chip al schimniciei, primind schima cea mare şi schimbându-i-se numele din David în Daniil. Cu puţin timp înainte de anul 1450, s-a retras în codrii de pe valea pârâului Secu, unde s-a nevoit timp de paisprezece ani, iar mai apoi, în nordul Moldovei, aproape de Putna, pe malul pârâului Viţeul, unde dăinuieşte până astăzi chilia-i dăltuită în piatră. Şi spune Tradiţia că nu erau alţi sihaştri mai sporiţi decât Lavrentie şi fiul său duhovnicesc, Daniil, căci amândoi s-au învrednicit de la Dumnezeu cu darul mai înainte-vederii şi al facerii de minuni, alergând la ei numeroşi bolnavi pentru a afla vindecare.

Cuviosul Lavrentie, de la cârja arhierească la marea schimă monahicească

Prin strădania domnitorului Alexandru cel Bun, s-a întemeiat Episcopia Rădăuţilor, biserica Mănăstirii „Sfântul Nicolae“ devenind, astfel, Catedrală episcopală. Şi rămânând vacant scaunul arhieresc, mitropolitul Sucevei, clerul şi credincioşii au ales episcop al Rădăuţilor pe Cuviosul Lavrentie. Întors la mănăstirea sa de metanie acum ca arhiereu, şi-a continuat viaţa de priveghere monastică împletită cu slujirea Bisericii, împlinindu-şi datoria de arhipăstor al sufletelor credincioşilor din eparhie. Simţindu-se departe de liniştea sihăstriei şi fiind înaintat în vârstă, a decis să se retragă din scaunul episcopal şi să se întoarcă în mijlocul ucenicilor săi.

Reîntors în obştea Schitului Laura, al cărei organizator era, Cuviosul s-a mai ostenit câţiva ani în post şi rugăciune, ajungând la măsura desăvârşirii. Având darul de a-şi cunoaşte dinainte sfârşitul, a cerut să primească marea schimă monahală, primind numele de schimonahul Leontie. Şi adunând pe fiii săi duhovniceşti, le-a dat multe sfaturi şi le-a rânduit egumen şi părinte spiritual pe Cuviosul Daniil Sihastrul, ucenicul său. Şi sărutându-i cu pace, şi-a dat sufletul în mâinile Domnului, fiind înmormântat de ucenicii săi în biserica din lemn a Schitului Laura, unde au început să aibe loc minunate vindecări de boli.

„Canonizat“ de evlavia populară

Vestea minunilor ce se săvârşeau la mormântul fericitului Leontie de la Laura s-a răspândit în întreaga ţară, credincioşii ajungând a cere mitropolitului Moldovei să accepte scoaterea din pământ a odoarelor duhovniceşti şi strămutarea lor în Catedrala episcopală de la Mănăstirea „Sfântul Nicolae“ (Bogdana) din Rădăuţi. În dangăt de clopote şi în cântări de laudă, mulţime de clerici şi credincioşi au purtat moaştele Sfântului Leontie către Catedrala episcopală, aşezându-le în partea dreaptă a naosului. Zi de zi, oamenii în nevoi îşi aflau alinarea şi izbăvirea din necazuri, închinându-se pentru mijlocirea Sfântului către Dumnezeu. Drumul vechii catedrale muşatine a fost numit, în popor, „Drumul Sfântului“, bătut de credincioşi în pelerinaje şi procesiuni, la nevoie.

Tradiţia mărturiseşte că Sfântul Leontie era prăznuit la 1 iulie, zi în care, după săvârşirea Sfintei Liturghii, se oferea o masă pentru pelerini, săraci şi orfani, cunoscută în popor sub numele de „praznicul Sfântului“. Timp de două secole, cetatea Rădăuţilor şi-a cinstit ocrotitorul, de pe la anul 1430 până la 1639, când oraşul a fost prădat de tâlhari, iar sfintele moaşte au fost tăinuite. Legenda spune că monahii, aflând de apropierea tâlharilor, au ascuns moaştele Sfântului chiar sub locul unde erau depuse, în naos, în faţa tabloului votiv al ctitorilor mănăstirii. Ziua de 1 iulie a fost prăznuită cu aceeaşi evlavie, pelerinajul credincioşilor a continuat an de an, până în vara anului 1783, când stăpânirea austriacă a desfiinţat Mănăstirea Bogdana, transformând-o în biserică de parohie. Fără obştea călugărilor care sporea cultul Sfântului cu rugăciune continuă, vechea tradiţie s-a pierdut, păstrându-se doar reminiscenţe în evlavia bătrânilor, în poveşti populare sau în folclorul local.

O serie de cercetări arheologice efectuate între anii 1974-1977 aveau să scoată la iveală odorul de mare preţ, care nu părăsise nici o clipă lăcaşul în care Sfântul Leontie a învăţat carte şi a primit voturile monahale şi cârja arhierească.

Abia în anul 1991 moaştele Sfântului Leontie au putut fi aşezate într-o raclă, la loc de cinste, pentru a fi venerate de credincioşi, conform Tradiţiei de veacuri.

Ceea ce credincioşii au cinstit de secole, Biserica a confirmat. Astfel, în şedinţa de lucru din 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a Sfântului Ierarh Leontie de la Rădăuţi şi includerea sa în calendarul creştin ortodox, cu data de prăznuire 1 iulie.

Cântec popular pentru Sfântul Leontie

În tradiţia populară se păstrează şi astăzi un cântec al bătrânilor în care era cinstit Sfântul Leontie:

„Soarele răsare,

Mănăstire mare

Cu vlădica-n frunte

Cine să-l asculte?

Călugării mii

Iesă din chilii

Cu egumenul

Şi cu dichiul

Mi se înşirară

Pe prispă afară

Şi mări-ncepură

A cânta din gură

Un călugăraş

Cântă mai pe nas,

Iar egumenul

Ţine isonul.

Pe vlădică-apoi

Îl luară doi

De mi-l îmbrăcară

În strai nou de vară

Şi cârjă mi-i dară.

Apoi toţi intrară

Pe uşi în altară.

Soarele răsare,

Slujba-i slujbă mare,

Sfânta mănăstire

Plină-i de-omenire.

Moaştele lucesc,

Bine-amirosesc;

Câţi îs lângă ele

Scapă de boli grele.

Câţi din Rădăuţi

Scapă de boli iuţi;

Numai Domnul ştie,

Slava Lui să fie

De-acum pe vecie!“

1-iulie-2020Schit_Priveghere.jpg

Sursa: ziarullumina.ro

SFÂNTUL MUCENIC MEDIKOS, UN DOCTOR FĂRĂ DE ARGINȚI NECUNOSCUT, CINSTIT PE 26 IUNIE

SFÂNTUL MUCENIC MEDIKOS, UN DOCTOR FĂRĂ DE ARGINȚI NECUNOSCUT, CINSTIT PE 26 IUNIE

Acest slăvit mucenic a fost și cu numele și cu îndeletnicirea doctor.

S-a născut în cetatea Otricoli din Italia și a fost atras la credința creștină în urma multelor minuni, care aveau loc în biserica în care se găseau moaștele unui alt vechi mucenic – Sfântul Victor, și care fuseseră aduse acolo din cetatea Damascului în anul 171.

A fost acuzat că este creștin primarului din Otricoli pe nume Terenziano  în timpul Împăratului Marcu Aureliu.

Acesta, văzând neclintirea credinței lui Medikos și pentru că sfântul spunea că idolii sunt demoni, l-a aruncat în temniță poruncind ca nimeni să nu-i ducă nici mâncare, nici apă, așa încât ori să fie nevoit să se lepede de credința sa, ori să moară de foame. Continuă să citești

SFÂNTUL PREACUVIOS ANTONIE DIN DÂMSK, făcătorul de minuni (24 iunie)

12

Cuviosul Antonie s-a născut într-o familie evlavioasă din Novgorod în secolul al XII-lea și a devenit ucenicul Sfântului Varlaam (pomenit pe 6 noiembrie). A fost trimis într-o misiune la Constantinopol pentru nevoile mănăstirii și și-a continuat călătoria cu un pelerinaj la Sfintele Locuri. Întorcându-se în Rusia după cinci ani, l-a aflat pe Sfântul Varlaam pe patul de moarte, așteptându-și iubitul ucenic pentru a-și lua rămas bun de la el și a-l numi succesorul său (1193). Antonie s-a supus voinței părintelui său duhovnicesc, dar a renunțat la demnitatea sa câțiva ani mai târziu pentru a se retrage aproape de lacul Dâmsk, la cincisprezece verste distanță de Tihvin, în regiunea Novgorod, pe un deal pierdut în pădurea de nestrăbătut. Trăind la început într-o peșteră, iar mai apoi într-o colibă de lemn, făcea o foarte aspră nevoință și purta lanțuri. O mulțime de ucenici s-au adunat împrejurul lui și cu binecuvântarea Arhiepiscopului Isaia de Novgorod și cu ajutorul Cneazului Alexandru Nevski (pomenit pe 23 noiembrie), a întemeiat acolo o mănăstire închinată Sfântului Antonie cel Mare și Sfântului Acoperământ al Maicii Domnului. După fericita sa adormire (24 iunie 1224), moaștele Cuviosului au atras o mulțime de pelerini.

(traducere: Protosinghel Leontie Fusa; sursa: ΝΕΟΣ ΣΥΝΑΞΑΡΙΣΤΗΣ ΤΗΣ ΟΡΘΟΔΟΞΟΥ ΕΚΚΛΗΣΙΑΣ, τομος δεκατος, ΙΟΥΝΙΟΣ, pag. 287)

01_Антоний_Дымский1

sursa imaginilor: http://dymskij.ru/svytyny_obiteli 

SFÂNTA DOMNICA DIN ALESKI (10 iunie/ 27 noiembrie)

SFÂNTA DOMNICA DIN ALESKI (10 iunie/ 27 noiembrie)

Sfânta Domnica din Aleski s-a născut în anul 1881, în gubernia Tavra, și a trecut la cele veșnice în ziua de 10 iunie 1967, la vârsta de 86 de ani. Cuvioasa, care s-a nevoit ca monahie, în Mănăstirea Aleski, a fost canonizata de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe din Ucraina în ziua de 25 iunie 2009, iar slujba de proclamare a canonizarii a fost săvârșită în ziua de 15 iunie.

Sfânta Domnica din Aleski

Domna Ivanovna Likvinenko, după numele ei complet, s-a născut în anul 1881, în familia unor credincioși înstăriți din regiunea Tavra. Nu se cunosc alte amănunte despre familia sfintei. Se știe că ea a fost crescută în dragoste față de Dumnezeu și față de aproapele încă din copilărie.

Pe când avea abia 15 ani, după un pelerinaj făcut la Lavra Pecerska, din Kiev, fericita Domna a hotărât să trăiască lângă o mănăstire. Astfel, în anul 1896, ea a fost înscrisă la „Școala de Fete” de lângă Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului, din Aleski. Aici, sfânta a învățat să scrie și să lucreze cu mâinile sale. Adesea se ruga în paraclisul închinat Sfântului Ierarh Nicolae, pe care l-a iubit mult toată viața.

După terminarea școlii, Domna a hotărât să rămână în mănăstirea de maici din apropiere. Cu numele Domnica, ea a fost primită în rândul surorilor. Nu se știe când a fost tunsă în monahism și nici când a primit Schima cea Mare. Îi plăcea mult să stea singură și să se roage, citind din Psaltire sau cântând Acatistul Sfântului Nicolae.

Căutând spre curăția sufletului acesteia, egumena mănăstirii a rânduit-o pe Sfânta Domnica la pașterea vițeilor mănăstirii, spre a se putea bucura și mai mult de liniștea și singurătatea mult dorită. Mulți erau uimiți de cumințenia vițeilor care, în preajma sfintei, erau foarte ascultători. Continuă să citești

9 iunie: Sfântul Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Condacul Sf. Chiril al Alexandriei, glas 6

Stihira de la Vecernia Sf. Chiril, Patriarhul Alexandriei, glas 4 

***

Viaţa Sfântului Ierarh Chiril, Arhiepiscopul Alexandriei

Sfântul Chiril, marele între dascălii Bisericii, era din Alexan­dria, născut din părinţi dreptcredincioşi şi de neam bun, nepot de soră al lui Teofil, patriarhul Alexandriei. Şi fiind crescut cu îngrijire, s-a făcut foarte iscusit în filosofie şi în fapte bune. El era desăvârşit învăţat şi deprins cu cărţile elineşti şi latineşti, atât în înţelepciunea cea dinafară, cât şi în cea dinăuntru şi duhovnicească. El se îndelet­nicea totdeauna cu citirea şi cugetarea dumnezeieştilor Scripturi.

Pentru aceea şi Teofil, unchiul lui, văzând în el atâta înţelepciu­ne şi fapte bune, l-a numărat în rândul clericilor Bisericii, hirotonindu-l arhidiacon. De atunci Sfântul Chiril era sădit în grădina Bisericii lui Hristos întocmai ca un crin binemirositor şi frumos, care înflorea cu curăţia şi cu faptele bune, şi care umplea pe credincioşi cu mirosul dumnezeieştii lui înţelepciuni.

Iar după ce a murit Teofil, toţi clericii de obşte şi mirenii au ales ca patriarh al Alexandriei pe dumnezeiescul Chiril, care, îndată ce s-a suit pe scaun, a izgonit din Alexandria pe eretici şi pe dez­binaţii cei care se numeau novaţieni. Iar novaţienii aceştia asemănându-se cu fariseii, se numeau pe sine curaţi şi drepţi; şi purtau haine albe, poate ca să se arate prin aceasta curăţia petrecerii lor. Ei ziceau că cel ce după botez va cădea în păcat de moarte, acela nu se cade să se primească în biserică; căci păcatul cel de moarte nu se spală, de nu se va boteza omul a doua oară. Ei nu îngăduiau a doua nuntă, numind-o pe ea preadesfrânare, şi botezau a doua oară pe cei ce erau bine botezaţi, după dreapta credinţă. Mai aveau încă şi alte socoteli ereticeşti unii ca aceştia. Continuă să citești

8 iunie: Aducerea moaştelor Sfîntului Marelui Mucenic Teodor Stratilat

Troparul Sf. M. Mc. Teodor Stratilat, glas 4 (8 iunie)

Stihira Sf. Teodor Stratilat (8 iunie)

Troparul mucenicului, glasul al 4-lea:

Strălucit voievod al adevăratei oşti a împăratului ceresc ai ajuns, fericite Teodor, purtătorule de biruinţă; că înţelepţeşte te-ai luptat cu armele credinţei, şi mulţimile demonilor le-ai biruit şi adevărat biruitor te-ai arătat. Pentru aceasta pe tine cu credinţă pururea te fericim.

Alt tropar, glasul al 4-lea:

Cu numirea oştirei celei adevărate, purtătorule de chinuri al cerescului Împărat, voievod preabun te-ai făcut, Teodore. Căci cu armele credinţei te-ai oştit înţelepţeşte şi ai biruit cetele dracilor şi purtător de biruinţă viteaz te-ai arătat. Pentru aceasta, pe tine cu credinţă pururea te fericim.

Condacul mucenicului, glasul al 2-lea: 
(Podobie: „Căutând la cele de sus…”)

Cu bărbăţia sufletului îmbrăcându-te în credinţă ca într-o platoşă, şi în mâini luând cuvântul lui Dumnezeu ca pe o lance, pe vrăjmaşul l-ai rănit, fericite Teodor, mare întru mucenici; cu care împreună nu înceta a te ruga lui Hristos Dumnezeu pentru noi toţi.

Icos

Veniţi toţi credincioşii, cu cununi de laude să încununăm pe Teodor, frumuseţea cea strălucită a pătimitorilor; că dar mare al lui Dumnezeu lumii s-a arătat cu strălucirile minunilor. Că pe vrăjmaşul veliar biruindu-l în cinstite lupte, revarsă ca un izvor, în loc de sânge, ploi de tămăduiri. Deci împreună cu aceştia se bucură în Hristos, Cel ce dă pace veşnică. Pentru aceasta strigăm lui: nu înceta rugându-te pentru noi toţi.

***

Sfîntul şi marele Teodor a pătimit pentru Hristos în cetatea Eracliei, unde era voievod păgînul împărat Lichinie. Vremea sfîrşitului său a fost în opt zile ale lunii februarie, iar în această lună şi zi se cinsteşte aducerea cinstitelor lui moaşte din cetatea Eracliei în Evhaita, patria lui. Pentru că aşa a poruncit el slugii sale, care privea la pătimirea sa şi căreia i-a zis: „Trupul meu să-l pui în Evhaita, în stăpînirea strămoşilor lui”. Deci, cel ce va voi să ştie toate cele despre acest sfînt, să citească pătimirea lui, care este scrisă pe larg la ziua de opt februarie. Iar noi să pomenim aici minunea care s-a făcut de icoana lui şi pentru care Sfîntul Anastasie Sinaitul şi Sfîntul Ioan Damaschin ne încredinţează. Acea minune a fost astfel:

Departe de cetatea Damascului, ca la patru mii de paşi, era un loc care se numea Carsat, unde era biserica marelui Sfînt Mucenic Teodor Stratilat. Locul acela l-au luat turcii în stăpînirea lor şi au început a locui acolo. Mulţi dintre dînşii au intrat în biserica mucenicului şi au întinat-o cu toate necurăţiile, pentru că au băgat în ea dobitoacele lor, femeile şi copiii şi făceau acolo multe păcate trupeşti spurcate şi urîte. Pe un perete era pictat chipul marelui Sfînt Mucenic Teodor şi, într-o zi oarecare, şezînd mulţi turci şi vorbind în biserica aceea, unul dintre dînşii a luat un arc şi o săgeată şi, întinzînd arcul, a nimerit cu săgeata în umărul drept al sfîntului şi îndată a curs sînge din icoană, ca dintr-un om viu. Turcii, văzînd această minune, s-au mirat, însă n-au ieşit din biserică, ci locuiau în ea şi îşi săvîrşeau necurăţiile după obiceiul lor cel spurcat. Acolo erau douăzeci de turci cu femeile şi copiii lor şi în puţine zile toţi au pierit cu moarte amară, fiind loviţi fără de veste; iar cei ce locuiau afară din biserică, toţi au rămas sănătoşi în acea vreme. Cuviosul Anastasie Sinaitul spune despre acea icoană, că a văzut-o singur şi se afla şi semnul ce cursese din rană.

Această minune a fost spre înfricoşarea păgînilor turci, iar nouă credincioşilor spre învăţătură, ca să ştim că sîntem datori a cinsti sfintele icoane, căci prin ele se fac minuni şi lucrează minunat darul Dumnezeului nostru spre a noastră încredinţare.