[Gal. 1, 3-10; Lc. 9, 37-43]

După coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă, Domnul îl vindecă pe tânărul îndrăcit. Tămăduirii i-a premers o mustrare pentru necredinţă, pe care a înfăţişat-o ca fiind pricina pentru care îndrăcitul nu putuse fi vindecat de către ucenici. De a cui necredinţă era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu ştim; vedem însă că necredinţa închide uşa milostivului acoperământ si ajutor al lui Dumnezeu, în vreme ce credinţa o deschide. Domnul i-a si zis tatălui: „vei primi după credinţa ta”. Credinţa nu este numai treaba cugetării şi minţii, ci îmbrăţişează întreaga fiinţă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care şi le iau unul faţă de celălalt credinciosul şi Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazemă cu totul pe cel în care crede şi nu se aşteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la vistieria sa, încredinţat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credinţă îl înduplecă şi fără cuvinte pe cel în care crede. Aşa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinţei se vădeşte în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată către Domnul Cel Atotputernic, Atoateştiutor si Care voieşte să ne dăruiască toate bunătăţile; şi cel ce crede cu adevărat nu este niciodată înşelat în aşteptările sale. Dacă nu avem vreun lucru şi cerându-l, nu îl primim, înseamnă că nu avem credinţa trebuincioasă. Mai înainte de toate trebuie să căutăm şi să înstăpânim în inima noastră credinţa deplină în Domnul: s-o căutăm şi s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci când i s-a cerut credinţă, tatăl tânărului a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Atunci, el avea credinţa slabă, se clătina şi se ruga să i se întărească credinţa. Dar cine se poate lăuda cu credinţă desăvârşită, si cine, ca atare, nu are nevoie să se roage: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”? Dacă credinţa noastră ar avea putere, gândurile noastre ar fi curate, simţirile, sfinte, şi faptele, plăcute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi aşa cum tatăl ia aminte la fiii săi; şi orice am dori – şi în credinţă n-am putea cere decât cele plăcute lui Dumnezeu – am primi negreşit şi fără întârziere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 243-244).

[II Tes. 3,16-18; Lc. 13, 31-35]

„Iată, se lasă casa voastră pustie”, a grăit Domnul despre Ierusalim. Asta înseamnă că îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu are şi ea un capăt. Milostivirea lui Dumnezeu ar fi în stare să rabde o veşnicie aşteptând întoarcerea păcătosului; dar ce e de făcut când ajungem la o asemenea stare de ticăloşie, încât nu mai e nimic de aşteptat de la noi? De aceea şi suntem aruncaţi la gunoi. Aşa va fi şi în veşnicie. Toţi spun: „Milostivirea lui Dumnezeu nu va îngădui să fie lepădaţi pentru vecie păcătoşii”. Dar Dumnezeu nici nu vrea asta; dar ce e de făcut cu cei care sunt plini de rău peste măsură şi nu vor să se îndrepte? Aceştia se scot singuri în afara graniţelor milostivirii dumnezeieşti şi rămân acolo fiindcă nu vor să plece. Spiritiştii au născocit o mulţime de reîncarnări, ca mijloc pentru curăţirea păcătoşilor; dar cel ce s-a spurcat cu păcatele într-una dintre reîncarnări poate să facă acelaşi lucru şi în zeci de alte reîncarnări şi tot aşa la nesfârşit. Aşa cum este o înaintare în bine, este şi o înaintare în rău. Vedem pe pământ oameni împietriţi în răutăţi; ei pot rămâne astfel şi după moarte, ba chiar pentru totdeauna. Când va veni sfârşitul tuturor lucrurilor – şi el va veni negreşit, unde vor merge aceşti împietriţi în rău? Fireşte că nu în tărâmul luminii, sortit celor care s-au ostenit pentru sufletul lor, curăţindu-si necurăţiile. Uite acum si iadul! Cei care nu s-au îndreptat în împrejurări prielnice se vor îndrepta, oare, în împrejurări neprielnice? Iar dacă nu, iată că iadul va fi veşnic! Nu Dumnezeu este pricina iadului şi a veşnicelor chinuri din el, ci păcătoşii înşişi. Dacă n-ar fi păcătoşi nepocăiţi, n-ar fi nici iad. Domnul doreşte foarte mult să nu mai fie păcătoşi – pentru asta a şi venit pe pământ. Dacă El vrea să nu mai fie păcătoşi, înseamnă că nu vrea nici ca cineva să cadă în muncile cele veşnice. Totul atârnă deci de noi. Haideţi să ne unim şi să stârpim iadul nemaipăcătuind. Domnul va fi bucuros de asta; El ne-a descoperit că este iad tocmai ca să ne ferim de el.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 238-239).

[II Tes. 2,13; 3, 5; Lc. 13,1-9]

Pilat a amestecat sângele unor galileeni cu jertfele lor. Domnul a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”; s-a surpat turnul din Siloam şi a ucis 18 oameni. Domnul iarăşi a zis: „Dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel”. Prin asta lasă să se înţeleagă că atunci când pe alţii îi ajunge o astfel de nenorocire, trebuie să ne gândim din ce pricină şi cu ce ţel s-a întâmplat aceasta şi să ne întoarcem cât mai repede asupra sufletului nostru, cercetând dacă nu cumva îl apasă oarecare păcate vrednice de a fi pedepsite vremelnic spre înţelepţirea altora şi să ne sârguim a le şterge prin pocăinţă. Pocăinţa curăţă păcatul şi îndepărtează pricina care atrage nenorocirea. Atâta vreme cât omul se află în păcat, securea stă la rădăcina pomului vieţii lui, gata să-l taie; însă nu-l taie, fiindcă Dumnezeu aşteaptă pocăinţa ta. Pocăieşte-te şi securea va fi îndepărtată, iar viata ta va merge spre sfârşitul ei după fireasca rânduială; dacă nu te vei pocăi, asteaptă-te să fii tăiat. Cine ştie dacă o să mai apuci anul viitor. Pilda smochinului neroditor ne arată că Mântuitorul roagă dreptatea lui Dumnezeu să-l cruţe pe fiecare păcătos, în nădejdea că acesta se va pocăi şi va aduce roade bune. Se întâmplă însă ca dreptatea dumnezeiască să nu se mai lase înduplecată de mijlociri şi cu greu să se mai învoiască a lăsa pe păcătos un an între cei vii. Dar tu, păcătosule, ştii oare dacă vei mai trăi, nu un an, ci o lună, o zi, clipa ce vine?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 237-238).

 [II Tes. l, 10; 2, 2; Lc. 12, 42-48]

Pilda despre iconom ne înfăţişează cum trebuie să fie creştinul faţă de cele ale vieţii. Iconomul se îngrijeşte cu osârdie de datoria lui, însă cu inima nu se leagă de nimic, e liber de orice legături, de orice lucru este legat numai pe dinafară. Aşa trebuie să fie şi creştinul faţă de orice lucru lumesc. Dar este, oare, cu putinţă acest lucru? Cum să nu. Aşa cum poate exista evlavie de ochii lumii, fără cucernicie lăuntrică, poate exista şi îndeletnicire cu treburile lumii numai la arătare, fără ca inima să fie legată lăuntric de acestea. Dar atunci nu se vor preschimba toate legăturile dintre noi într-o formă lipsită de viaţă, nu va deveni totul rece ca o statuie de marmură? Nu. în mijlocul lucrurilor acestei vieţi va răsări o altă viaţă, mult mai atrăgătoare decât oricare îndestulare a acestei vieţi. Cele lumeşti vor rămâne, într-adevăr, numai o formă lipsită de viaţă, dar ceea ce va încălzi inima va ieşi dintr-un alt izvor – şi oricine bea din acest izvor nu va mai înseta. Dar atunci e mai bine să lăsăm toate baltă? De ce? Să ştii că lepădându-te în afară de toate, poţi fi legat cu inima de ele; iar nelepădându-le în afară, să fii liber de legături.
Fireşte, cel ce se va lepăda de toate si în afară poate mai lesne să-şi stăpânească inima. Alege dar ce ţi-e mai la îndemână; dar să-ţi păzeşti inima precum o cere Domnul!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 236-237)

[II Tes. 1, 1-10; Lc. 12,12-15; 22-31]

„Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, a grăit Domnul către cel care îi cerea să judece între el şi fratele său. Apoi, a adăugat: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca; iar mai înainte a învăţat: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape pe morţii lor”, în vreme ce altă dată a dat de înţeles că e mai bine pentru om să nu se însoare. Asta înseamnă că deprinderea luării aminte şi inimii creştinilor de toate cele lumeşti, precum şi eliberarea de gâlcevile şi legăturile lumeşti alcătuiesc una din trăsăturile duhului creştinesc. Faptul că Dumnezeu binecuvântează căsătoria şi o întăreşte ca legătură de nedespărţit, că înnoieşte porunca ce statorniceşte legăturile dintre părinţi şi copii nu şterge această trăsătură şi, păstrân-du-i însemnătatea înaintea autorităţii şi rânduielilor civile, nu le dă creştinilor
dreptul de a nu o păzi şi de a nu şi-o întipări în inimă. Pune faţă în faţă aceste fapte şi vei vedea că ai datoria de a-ţi păzi inima desprinsă de lume, în orişice împrejurări lumeşti te-ai afla. Dar cum se poate face asta? Hotărăşte tu singur prin viaţa ta: în asta stă toată înţelepciunea practică. Domnul ne îndrumă la dezlegarea acestei întrebări prin următoarea regulă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”. Toată grija ta să fie ca Dumnezeu să împărătească în inima ta şi toate cele lumeşti îşi vor pierde atunci vraja care te leagă şi te îngreunează. Atunci, în vreme ce te îndeletniceşti cu treburile din afară, lăuntrul tău, inima ta vor fi stăpânite de cu totul altceva. Dacă te vei hotărâ însă a tăia şi ultimile legături cu cele lumeşti, nu vei fi în pierdere: te vei apropia de ţelul pe care ţi-l dă credinţa în Hristos.

 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235).

 [II Cor. 11, 1-6; Lc. 9,1-6 ]

„Si i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noastră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă si a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decât să ţipe întruna: „nu văd, nu văd!” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmosfera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta si vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, si câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochii cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glorie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235) .

 [I Tes. 5, 9-13, 24-28; Lc. 12, 2-12]

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiindcă dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea trupească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile, întărâtându-se ele, conştiinţa, îmboldită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 233-234)

 [I Tes. 5, 1-8; Lc. 11, 47; 12, 1]

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei si în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

 [I Tes. 4,1-12; Lc. 11,42-46]

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea si iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism.  Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru nici un lucru cu adevărat bun. încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă si din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecă-denia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”, începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

[I Tes. 3,9-13; Lc. 11,34-41]

 „Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu si cu aproapele si privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăteşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte, în această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă, împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice si desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11,36).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)