[Gal. 1, 3-10; Lc. 9, 37-43]

După coborârea de pe muntele Schimbării la Faţă, Domnul îl vindecă pe tânărul îndrăcit. Tămăduirii i-a premers o mustrare pentru necredinţă, pe care a înfăţişat-o ca fiind pricina pentru care îndrăcitul nu putuse fi vindecat de către ucenici. De a cui necredinţă era vorba, a tatălui care-l adusese, a poporului care se adunase, ori poate chiar a ucenicilor, nu ştim; vedem însă că necredinţa închide uşa milostivului acoperământ si ajutor al lui Dumnezeu, în vreme ce credinţa o deschide. Domnul i-a si zis tatălui: „vei primi după credinţa ta”. Credinţa nu este numai treaba cugetării şi minţii, ci îmbrăţişează întreaga fiinţă a omului. Ea cuprinde îndatoririle pe care şi le iau unul faţă de celălalt credinciosul şi Cel în care acesta crede, chiar dacă ele nu sunt exprimate literal. Cel care crede se reazemă cu totul pe cel în care crede şi nu se aşteaptă ca el să nu-i împlinească vreo cerere; ca atare, cere cu cuget neîndoit, vine la el ca la un părinte, ca la vistieria sa, încredinţat că nu se va întoarce cu mâna goală. Această credinţă îl înduplecă şi fără cuvinte pe cel în care crede. Aşa stau lucrurile între oameni; dar puterea credinţei se vădeşte în toată mărimea ei atunci când aceasta este îndreptată către Domnul Cel Atotputernic, Atoateştiutor si Care voieşte să ne dăruiască toate bunătăţile; şi cel ce crede cu adevărat nu este niciodată înşelat în aşteptările sale. Dacă nu avem vreun lucru şi cerându-l, nu îl primim, înseamnă că nu avem credinţa trebuincioasă. Mai înainte de toate trebuie să căutăm şi să înstăpânim în inima noastră credinţa deplină în Domnul: s-o căutăm şi s-o cerem de la El, fiindcă nici aceasta nu este de la noi, ci e un dar al lui Dumnezeu. Atunci când i s-a cerut credinţă, tatăl tânărului a răspuns: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Atunci, el avea credinţa slabă, se clătina şi se ruga să i se întărească credinţa. Dar cine se poate lăuda cu credinţă desăvârşită, si cine, ca atare, nu are nevoie să se roage: „Cred, Doamne, ajută necredinţei mele”? Dacă credinţa noastră ar avea putere, gândurile noastre ar fi curate, simţirile, sfinte, şi faptele, plăcute lui Dumnezeu. Atunci, Domnul ar lua aminte la noi aşa cum tatăl ia aminte la fiii săi; şi orice am dori – şi în credinţă n-am putea cere decât cele plăcute lui Dumnezeu – am primi negreşit şi fără întârziere.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 243-244).