[II Cor. 11, 1-6; Lc. 9,1-6 ]

„Si i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noastră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă si a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decât să ţipe întruna: „nu văd, nu văd!” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmosfera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta si vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, si câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochii cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glorie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235) .