[I Tim. 5, 22; 6,11; Lc. 18,15; 17, 26-30]

„Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” Cum vine asta, s-o primeşti ca un prunc? Iată cum: întru curăţie, cu toată inima, fără a sta pe gânduri. Analiza raţională nu este aplicabilă în domeniul credinţei: ea nu poate avea loc decât în anticamera ei. Anatomistul disecă în amănunţime corpul, dar nu vede viaţa; nici raţiunea, oricât ar analiza ea, nu poate să pătrundă puterea credinţei. Credinţa însăşi ne dă vederi duhovniceşti care ne-o înfăţişează în întregimea ei ca fiind pe deplin îndestulătoare pentru trebuinţele firii noastre şi îndatorează mintea, conştiinţa, inima să o primească. Acestea o şi primesc; şi o dată ce au primit-o, nu vor să se mai despartă de ea. Se întâmplă aici acelaşi lucru ca atunci când gustăm dintr-o mâncare gustoasă şi sănătoasă. Cel ce gustă o dată dintr-o astfel de mâncare cunoaşte că ea este bună şi o trece în rândul lucrurilor hrănitoare. Chimia nu i-a dat aici nici un ajutor, încredinţarea lui este întemeiată pe experienţa personală, nemijlocită. Şi credinciosul cunoaşte nemijlocit adevărul credinţei: însăşi credinţa înrădăcinează în el încredinţarea nezdruncinată că este adevărată. Dar cum va fi atunci raţională credinţa? Raţionalitatea credinţei stă tocmai în a cunoaşte nemijlocit că în ea este adevărul. Raţiunea nu face decât să încurce lucrurile, răcind credinţa şi slăbind viaţa în credinţă; pe deasupra – şi acesta e lucrul cel mai însemnat – se trufeşte, alungând astfel harul lui Dumnezeu, iar în creştinism acesta este un lucru de cea mai mare gravitate.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 7, 1-13; Mt. 9, 36; 10, 8]

Trimiţându-i pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, Domnul le-a poruncit să-i cheme pe toţi, grăind: „S-a apropiat împărăţia Cerurilor”, adică: „A venit împărăţia, intraţi în ea”. Dar noi ce trebuie să propovăduim? Trebuie să strigăm tuturor cât ne ţine gura: „Fii ai împărăţiei! Nu fugiţi din împărăţie în robie”, fiindcă oamenii fug. Pe unii îi robeşte libertatea minţii: „Nu vrem, zic ei, lanţurile credinţei şi povara autorităţii, fie ea şi dumnezeiască; noi înşine vom rezolva şi vom hotărî toate problemele”. Ei, şi au hotărât. Au născocit nişte poveşti mai puerile decât mitologia grecilor – şi se fălesc… Pe alţii îi atrage calea cea largă a patimilor: „nu vrem”, spun aceştia, „să ştim de porunci ori de cerinţe ale conştiinţei – toate astea sunt abstracţiuni: noi avem nevoie de realitatea palpabilă”. Şi au mers după aceasta. Ce a ieşit de aici? „Alăturatu-s-au dobitoacelor necuvântătoare.” Oare nu din această decădere morală a luat naştere şi teoria provenienţei omului din animale? Iată încotro se îndreaptă! Iar de Domnul fug toţi, toţi fug…

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Rom. 5, 10-16; Mt. 8, 23-27]

Se îndreptau spre ţărmul celălalt al mării. Domnul dormea. S-a pornit o furtună si toţi au fost cuprinşi de groază, iar despre faptul că Domnul era cu ei şi, ca atare, nu aveau a se teme de nimic, au uitat. Aşa se întâmplă şi în viaţă, atât în cea din afară, cât şi în cea lăuntrică. Se porneşte o furtună de strâmtorări sau de patimi, iar noi ne tulburăm până ce cădem sufleteşte, socotind că aşa e firesc; dar Domnul ne trimite lecţia: „puţin credincioşilor!” Si pe bună dreptate! Nu poţi să nu iei seama la cele ce se petrec cu tine; dar poţi întotdeauna să-ţi păstrezi liniştea cugetului. Mai înainte de toate, vezi ce vrea de la tine Dumnezeu si pleacă-te cu smerenie sub mâna Lui cea tare. Nu te tulbura, nu te îngrijora. Apoi, ţine trează credinţa că Domnul este cu tine şi cazi la picioarele Lui în rugăciune! Să nu ţipi, însă: „Pier!”, ci strigă, încredinţându-te voii Lui: „Doamne! Dacă vrei, Tu poţi orice. Totuşi, facă-se voia Ta, nu voia mea”. Să fii încredinţat că astfel vei trece de furtuna ce se ridică.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[Rom. 4, 4-12; Mt. 7, 15-21]

„Feriţi-vă de proorocii mincinoşi.” De la începutul creştinismului şi până acum nu s-au pomenit vremuri pentru care să nu se potrivească această proorocie. Domnul nu a arătat care anume sunt proorocii mincinoşi de care trebuie să ne ferim, însă cum am putea să-i definim? Ei se schimbă la fel ca moda şi fiecare vreme naşte proorocii săi mincinoşi, care apar în haine de oi, făţărnicindu-şi faptele ca să pară pline de bune intenţii şi cu vorbele pline de un adevăr părut. Astăzi, haina lor este însăilată din progres, civilizaţie, luminare, libertate a gândirii şi a acţiunii, a convingerilor personale, care nu acceptă credinţa, şi aşa mai departe. Toate acestea sunt o mască amăgitoare. Ca atare, când vezi această haină purtată în văzul lumii, nu te grăbi să-ţi pleci urechea la vorbele „proorocilor” înveşmântaţi în ea. Ia aminte dacă sub această haină de oaie nu se ascunde vreun lup. Să ştii că Domnul e singurul care ne „propulsează” spre adevărata desăvârşire, singurul îmblânzitor al inimilor şi obiceiurilor, singurul luminător, singurul care dă libertate şi umple inima de simţirea adevărului, care naşte o convingere pe care nimic în lume nu poate s-o zdruncine. Drept aceea, îndată ce vei băga de seamă în vorbele noilor „prooroci” fie şi o umbră de contrazicere a învăţăturii Domnului, să ştii că e vorba de lupi răpitori şi să te fereşti de ei.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Duminica Samarinencii
[Fapte 11,19-26,29-30; In. 4,5-42]

Cei din cetatea samarinencei, după ce Mântuitorul a petrecut la ei două zile, grăiau către dânsa: „De acum credem nu numai pentru cuvântul tău, fiindcă noi înşine am auzit şi am cunoscut că acesta este Mântuitorul lumii, Hristosul”. Aşa este cu toţi. Mai întâi sunt chemaţi la Domnul prin cuvânt din afară sau, ca la noi acum, pe calea naşterii; iar mai apoi, când gustă în fapt ce este viaţa în Domnul, deja nu se mai ţin de Domnul prin obştea creştinească, ci prin unirea lăuntrică cu El. Acest lucru trebuie să-l aibă ca lege toţi cei care se nasc în obşti creştine, să nu se mărginească, adică, a ţine de Domnul numai pe dinafară, ci să se îngrijească a se uni cu El lăuntric, pentru ca mai apoi să poarte deja în sine mărturia statornică a faptului că stă întru adevăr. De ce este nevoie însă pentru asta? Este nevoie să întrupăm în noi înşine adevărul lui Hristos, iar adevărul lui Hristos este scularea celui căzut. Aşadar, dezbracă-te de omul cel vechi, care putrezeşte în ghearele poftelor amăgitoare şi îmbracă-te în omul cel nou, zidit după Dumnezeu întru dreptate şi preacuvioşia adevărului, şi vei cunoaşte în tine însuţi că Domnul Iisus Hristos e, cu adevărat, Mântuitorul nu doar al lumii îndeobşte, ci şi al tău anume.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

[I Tim. 3,1-13; Lc. 16,1-9]

Pilda despre iconomul cel nedrept dat în vileag. Vezi cum s-a priceput acesta să iasă din încurcătură? De ne-am pricepe cu toţii să ne rostuim astfel viaţă tihnită după ieşirea din trup! Dar nu : „Fiii veacului acestuia sunt mai înţelepţi în neamul lor decât fiii luminii”. De ce s-a pus în mişcare iconomul? Fiindcă necazul îi sufla în ceafă. Apropierea nevoii i-a dat puteri şi isteţime şi a reuşit să se descurce repede. Dar pe noi, oare, nu ne paşte necazul? Moartea poate să ne ajungă în orice clipă, şi după aceea vei da îndată socoteală de icono-mia ta. Toţi cunosc acest lucru şi totuşi nimeni nu se urneşte din loc. Ce mai întunecare va fi fiind şi asta? Nimeni nu crede că va muri îndată, ci presupune că o să mai trăiască o zi-două; chiar dacă nu-si face o socoteală precisă, este, oricum, încredinţat că mai are până când îl va ajunge moartea. De aceea i se şi pare că necazul este încă departe, iar pregătirile spre a-1 întâmpina le amână pentru altă dată. Nimeni nu are de gând să rămână întreaga viaţă neîndreptat, ci doar spune: „Nu azi”; şi întrucât întreaga viaţă este alcătuită din „zile de azi”, piere grija de viitor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 [Gal. 3, 8-12; Lc. 9, 57-62]

„Nimeni care pune mâna pe plug şi se uită îndărăt nu este potrivit pentru împărăţia lui Dumnezeu.” Asta înseamnă că cine vrea să se mântuiască, dar se uită cu părere de rău la lucrurile pe care trebuie să le lepede în acest scop, acela nu se  mântuieşte, nu merge, nu se îndreaptă către împărăţia lui Dumnezeu. Trebuie s-o rupem o dată pentru totdeauna cu tot ce poate împiedica lucrarea mântuirii. Cei ce vor să se mântuiască văd şi singuri asta, dar amână mereu despărţirea de anumite deprinderi pătimaşe. A rupe dintr-o dată cu toate aceste obişnuinţe li se pare o jertfă prea mare. Vor să se lase de ele „puţin câte puţin”, ca să nici nu bată la ochi, şi ies mai întotdeauna în pierdere. Se apucă de fapte mântuitoare, dar simţirile inimii rămânaceleaşi ca mai înainte. La început, nepotrivirea aceasta e foarte izbitoare,  însă făgăduinţa „mâine mă voi schimba” astupă gura conştiinţei. Astfel se scurge „mâine” după „mâine”, iar conştiinţa oboseşte să repete întruna acelaşi lucru şi, în cele din urmă, tace. începe să apară gândul: „Se poate şi aşa”. Acest gând devine din ce în ce mai puternic, iar apoi se încetăţeneşte pentru totdeauna, şi omul devine cucernic pe din afară, însă neîndreptat pe dinăuntru: un mormânt văruit în ochii Domnului. Ceea ce e mai dureros este că aceşti oameni se îndreaptă la fel de greu, dacă nu chiar mai greu, decât cei împietriţi în păcate vădite… Iar ei cred că nu săvârşesc nimic rău.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Miercuri [I Tim. 1, 18-20; 2, 8-15; Lc. 15,1-10]

Pilda oii rătăcite şi pilda drahmei pierdute. Cât de mare este milostivirea Domnului faţă de noi, păcătoşii! îi lasă pe toţi drepţii şi se îndreaptă către cei neîndreptaţi, ca să îi îndrepteze; îi caută, iar atunci când îi află Se bucură şi cheamă tot cerul să se bucure împreună cu El. Dar de ce ne caută? Nu ştie unde am ajuns lepădându-ne de El? Ştie şi vede tot; dacă s-ar putea să-i ia pe păcătoşi şi să-i facă drepţi, ar face-o neîntârziat, dar mai înainte este nevoie să-i aducă la pocăinţă, ca întoarcerea lor la Domnul să fie liberă; iar acest lucru nu poate fi înfăptuit printr-o poruncă din afară. Căutarea păcătosului de către Dumnezeu înseamnă aducerea lui la pocăinţă. Dumnezeu rânduieşte totul în jurul lui în aşa fel ca păcătosul să-şi vină în fire şi, văzând hăul spre care se îndreaptă, să se întoarcă. Acesta este rostul tuturor împrejurărilor şi întâmplărilor vieţii, al tuturor întâlnirilor cu minutele de tristeţe şi de bucurie, chiar al cuvintelor şi privirilor. Lucrarea lăuntrică a lui Dumnezeu – prin conştiinţă şi prin celelalte simţuri drepte ale inimii – nu încetează niciodată. Câte nu face Dumnezeu pentru întoarcerea păcătoşilor pe calea virtuţii, iar ei rămân în păcatele lor!… Vrăjmaşul îi întunecă si li se pare că nu-i nimic, iar dacă îi cuprinde îngrijorarea, spun: „Mâine mă las” şi rămân în starea dinainte. Aşa trece zi după zi, nepăsarea faţă de mântuire creşte mereu, încă puţin şi ea ajunge la treapta de împietrire în păcat. Va mai veni atunci întoarcerea la Dumnezeu – cine ştie?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011, p. 276-277).

[I Tim. l, 8-14; Lc. 14, 25-35]

Bună este sarea; dar dacă si sarea se va strica, cu ce va fi dreasă?” Sarea sunt ucenicii Domnului care, propovăduind învăţăturile Lui oamenilor, au înlăturat din aceştia stricăciunea sufletească. Dacă vom numi educaţie această propovăduire, înseamnă că putem numi sare şi educaţia. Deci, putem spune cu alte cuvinte: bună e educaţia, dar dacă şi educaţia se va strica, la ce mai este bună? Educaţia lucrează precum sarea atunci când e pătrunsă de principiile şi elementele învăţăturii Domnului, când se află în ucenicie la Domnul; dar îndată ce se abate de la această cale şi în locul învăţăturii Domnului îşi însuşeşte învăţături străine, se strică şi devine netrebnică, se molipseşte ea însăşi de stricăciune, de rătăcire şi minciună şi începe să lucreze nu spre vindecare, ci spre îmbolnăvire. Istoria a dovedit şi dovedeşte acest lucru cu numeroase pilde. Dar de ce nu ia nimeni aminte la aceste pilde? Vrăjmaşul îi întunecă pe toţi si lor li se pare că a sta în lumină înseamnă a te ţine cât mai departe de învăţătura Domnului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 276-277).

Luni [I Tim. 1, 1-7; Lc. 14,12-15]

Domnul arată pe cine să chemi la prânz sau cină. Tu ia de aici următoarea regulă: să nu faci niciodată ceva pentru aproapele ca să capeţi răsplată de la el aici. Asta nu înseamnă că risipeşti în zadar: vei fi răsplătit pentru toate la vremea potrivită, în predica de pe munte, Domnul a poruncit să facem toate faptele bune – rugăciunea, postul, milostenia – în taină. De ce oare? Fiindcă Tatăl Ceresc le va răsplăti la arătare celor ce fac acestea. Asta înseamnă că prin toate ostenelile vieţii sale creştinul trebuie să-şi pregătească fericirea viitoare, să-şi clădească locuinţa veşnică şi să trimită acolo provizii pentru întreaga vecie. Acest fel de a făptui este potrivnic principiului: „Interesul poartă fesul”, căci interesele se mărginesc la viaţa de aici, iar viaţa creştinească aduce pagubă acestor interese. A trăi astfel nici nu se poate fără credinţă, nădejde şi dragoste faţă de Domnul. A trăi potrivit poruncilor în aşteptarea răsplăţii înseamnă tot o făptuire înstrăinată de interesele lumeşti; şi, de altfel, e mai aproape şi mai limpede inimii decât cine ştie ce lucru prea idealist, cum ar fi să faci bine „de dragul binelui”. Aşa ceva nu se găseşte nicăieri în Sfânta Scriptură. Acolo, cel mai înalt imbold este: „Fă totul pentru Domnul şi nu te teme că ai să ieşi în pagubă”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 243-244)