Mc. 8, 30-34

Chemând pe oameni să-L urmeze luându-şi crucea, Domnul arată, totodată, calea de urmat, îndepărtând piedicile cele mai însemnate ce se ridică înaintea ei – piedici jiu din afară, ci lăuntrice, înrădăcinate în inima omului, înţelesul cuvintelor Lui este acesta: „Vrei să vii după Mine? În primul rând, nu te cruţa, fiindcă cine se va cruţa pe sine, acela se va pierde; în al doilea rând, nu te lăsa înlănţuit de lăcomie, fiindcă «ce folos va avea omul dacă va câştiga întreaga lume, iar sufletul său şi-1 va pierde?». În al treilea rând, să nu-ţi pese de ceea ce vor spune sau de felul în care te vor privi ceilalţi: «Fiindcă cine se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele în neamul acesta desfrânat şi păcătos, şi Fiul Omului se va ruşina de el când va veni întru slava Tatălui Său, împreună cu sfinţii îngeri»”. Cruţarea de sine, lăcomia şi ruşinarea de oameni sunt cele mai însemnate lanţuri care îl ţin pe om în viaţa neplăcută lui Dumnezeu, pe calea patimilor şi a păcatului. Acestea sunt piedicile de căpetenie în calea întoarcerii păcătosului la Dumnezeu; mai ales împotriva lor se duce lupta duhovnicească în omul care se pocăieşte şi în cel care a început deja să facă roadele pocăinţei. Atâta vreme cât aceste fire nu sunt încă tăiate, în viaţa creştină din noi nu se poate pune nădejde: ea este plină de poticniri şi căderi, dacă nu totdeauna văzute, cel puţin lăuntrice. Aşadar, fiecare să se cerceteze bine pe sine şi dacă află vreunul din lanţurile pomenite, să se îngrijească a se dezlega din el; altminteri, să nu tragă nădejde că se va ridica la înălţimea desăvârşirii în Hristos, chiar dacă pe dinafară pare foarte vrednic.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Mc. 8, 22-26

Pe orbul din Betsaida, Domnul nu l-a vindecat dintr-o dată, ci la început nedeplin, apoi deplin si abia atunci a început orbul să vadă totul limpede. De ce a făcut Domnul aşa, numai El ştie. Noi însă vom trage de aici următorul învăţământ: dacă Domnul a socotit că trebuie să vindece treptat vederea trupească, cu cât mai mult este nevoie de acest lucru în privinţa luminării ochilor noştri. În perioada patriarhilor, revelaţia dumnezeiască avea un caracter foarte simplu; în perioada Legii, ea a devenit mai complexă şi mai amănunţită; în perioada noastră creştină, ea este încă si mai amănunţită şi mai înaltă. Dar lucrurile se termină, oare, aici? Pe pământ nu te aştepta la lucruri înalte, le vei afla dincolo. Doi Sfinţi Apostoli ne încredinţează de acesta: Sfinţii Ioan şi Pavel. Acum vedem totul ca printr-un geam mat; dincolo, vom vedea totul limpede, însă şi dincolo vor fi trepte ale luminării minţii, întrucât cunoaşterea lui Dumnezeu nu are hotare. Pe pământ, revelaţia dumnezeiască e încheiată; n-ai de ce să visezi la lucruri mai înalte; avem toate lucrurile care ne trebuie; însuşeşte-ţi-le şi trăieşte prin ele. Revelaţia creştină nu mai făgăduieşte o nouă revelaţie, ci numai faptul că Evanghelia va fi cunoscută în întreaga lume, fapt care va însemna şi sfârşitul rânduielii de acum a lucrurilor. Atunci, credinţa va slăbi, dragostea se va împuţina, viaţa va deveni o povară, şi bunătatea lui Dumnezeu va pune capăt lumii.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Mc. 8, 11-21

Domnul a trecut împreună cu ucenicii de cealaltă parte a mării, iar aceştia uitaseră să ia pâine. N-aveau cu ei decât o pâine şi se gândeau cum se vor descurca. Cunoscând gândurile lor, Domnul le-a amintit de săturarea celor patru şi celor cinci mii de oameni, insuflându-le prin aceasta nădejdea neclintită că lângă El nu vor muri de foame, chiar de n-ar fi avut cu ei nici măcar o pâine. Câte griji nu pricinuieşte fiecăruia, câteodată, gândul la necunoscutele viitorului! Scăparea de toate aceste griji nu este decât una singură: nădăjduirea în Domnul; iar însufleţirea şi întărirea şi le culege sufletul din cugetarea cu înţelegere la ceea ce s-a mai întâmplat şi înainte cu noi şi cu alţii. Nu se va găsi nici măcar un singur om care să nu fi avut parte în viaţa sa de izbăviri neaşteptate din necaz sau de întorsături neaşteptate spre mai bine ale vieţii sale. Atunci când te frământă gândurile negre cu privire la viitor, întăreşte-ţi sufletul cu pomenirea acestor întâmplări. Si în ziua de azi, ca şi în vremurile de altădată, Dumnezeu toate le rânduieşte spre binele nostru. Reazemă-te pe El şi încă dinainte de a te izbăvi din nevoie, îţi va trimite liniştea sufletească, ce te va face să nici nu bagi în seamă necazul. „Pe cel ce nădăjduieşte spre Domnul mila îl va înconjura.” Dovezi ale acestui lucru afli în Sfintele Scripturi, în Vieţile Sfinţilor, în viaţa ta şi în vieţile cunoscuţilor tăi. Cercetează-le şi vei vedea ca-ntr-o oglindă că „aproape este Domnul tuturor celor care îl caută pe Dânsul”, iar frica pentru soarta ta nu-ţi va tulbura sufletul.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Lc. 13,19-29

„Siliţi-vă să intraţi prin poarta cea strâmtă.” Poarta cea strâmtă înseamnă viaţa nu după voia noastră, nu după dorinţele noastre, nu după bunul nostru plac; poarta cea largă este vieţuirea supusă mişcărilor şi năzuinţelor inimii păcătoase, fără vreo înfrânare. Aşadar, poarta ce duce în împărăţie este strâmtorarea de sine. Strâmtorează-te întru toate şi asta va fi ca o opintire în această uşă, pentru a o deschide şi trece prin ea. Cum si prin ce să ne strâmtorăm? Prin poruncile lui Dumnezeu, ce sunt potrivnice mişcărilor pătimaşe ale inimii. Atunci când începi să te superi pe cineva, adu-ţi aminte de porunca Domnului: „Nu vă mâniaţi” si strâmtorează-ţi inima prin ea. Când vin mişcări de desfrânare, adu-ţi aminte că este oprit fie şi a privi cu poftă la o femeie şi strâmtorează-ţi prin asta pofta. Când vei vrea să osândeşti pe cineva, adu-ţi aminte de cuvântul Domnului, Care spune că prin asta îl faci neîndurat în privinţa ta pe Judecătorul Ceresc si înfrânează-ţi prin asta înfumurarea; la fel si cu oricare altă patimă. Adună împotriva fiecăreia dintre ele cuvinte din dumnezeieștile Scripturi si păstrează-le în minte, îndată ce va apărea în inimă vreo dorinţă rea, leag-o îndată cu o replică evanghelică îndreptată împotriva ei; sau leagă-ţi dinainte toate dorinţele şi gândurile cu dumnezeiestile cuvinte şi umblă întru ele: vei fi ca un înlănţuit, în aceste lanţuri însă este libertatea sau calea liberă către împărăţia Cerurilor.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Lc. 21,12-19

„Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu.” Cine va trage în sine cât de puţin din duhul lumii, acela va deveni rece faţă de creştinism şi de învăţăturile lui. Această nepăsare se va schimba în ură atunci când omul întârzie în ea mult timp, fără să-şi vină în fire şi mai ales dacă se va lipi de el vreo frântură de învăţătură vătămătoare de suflet. Duhul lumii, cu toate învăţăturile vătămătoare de suflet care îl însoţesc, este un duh potrivnic lui Hristos, este duhul lui Antihrist; răspândirea lui înseamnă răspândirea urii faţă de credinţa creştină şi rânduielile creştine de viaţă. Se pare că în jurul nostru cam într-acolo se îndreaptă lucrurile. De vreme ce peste tot nu auzi decât răgete nelegiuite, nu este de mirare dacă în curând va începe să se întâmple ceea ce a prezis Hristos: „Vor pune mâinile pe voi… şi vă vor prigoni… şi veţi fi duşi… şi vă vor omorî”. Duhul lui Antihrist este întotdeauna acelaşi; ceea ce a fost la început va fi şi acum, poate în altă formă, dar cu acelaşi înţeles. Ce este de făcut, atunci? „Întru răbdarea voastră veţi dobândi sufletele voastre”. Rabdă, având pe buze şi în inimă cuvântul nestrămutat al mărturisirii adevărului.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Lc. 20,27-44

Saducheii aveau un argument împotriva învierii, pe care îl socoteau de nebiruit; Domnul însă l-a răsturnat în câteva cuvinte şi încă atât de limpede, că toţi au priceput şi i-au recunoscut pe saduchei biruiţi de adevărul spuselor Sale (Lc. 20, 27-40). Ceea ce erau pe atunci saducheii sunt acum necredincioşii de toate soiurile. Aceştia au născocit o sumedenie de presupuneri fanteziste, le-au ridicat la rangul de adevăruri de netăgăduit si se laudă cu ele, gândindu-se că nimeni n-are ce să mai spună împotriva lor. De fapt, aceste presupuneri sunt atât de deşarte, încât nici nu merită să-ţi deschizi gura împotriva lor. Toate filozofările lor sunt un castel din cărţi de joc: suflă şi se va dărâma. Nici nu trebuie combătute, ci tratate la fel ca visele. Când cineva combate un vis, nu se apucă să demonstreze neconcordanţe de ansamblu sau parţiale în vis, ci spune pur şi simplu: „Nu e decât un vis” şi cu asta problema e închisă. Iată, de pildă, teoria formării cosmosului din fragmente de nebuloasă, dimpreună cu „proptelele” sale: teoria generaţiei spontane, teoria darwinistă a evoluţiei speciilor şi acea născocire de necrezut care spune că omul se trage din maimuţă. Toate acestea sunt ca aiurarea unui lunatic. Citindu-le, ţi se pare că umbli în întuneric. Dar savanţii? Dar ce poţi să faci cu savanţii? Deviza lor este: „De nu vă place n-ascultaţi, dar nici să mint nu mă-mpiedicaţi”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Lc. 12,32-40

„Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse.” Trebuie să fii gata în orice clipă: nu ştii când va veni Domnul fie pentru înfricoşata Judecată, fie pentru a te lua de aici; oricare din două, pentru tine este tot una. Moartea este hotărâtoare; ea aduce deznodământul întregii vieţi şi va trebui să te mulţumeşti întreaga veşnicie cu ceea ce ai agonisit aici. Bunătăţi ai agonisit, bună va fi soarta ta; rele ai agonisit, vei avea parte de o soartă rea. Acesta e un lucru tot atât de adevărat pe cât e de adevărat faptul că exişti; si clipa hotărâtoare poate să vină chiar în acest minut în care citeşti rândurile de faţă, iar apoi. sfârşitul. Peste soarta ta va fi pusă o pecete pe care nimeni nu o va mai putea ridica. Ai la ce să te gândeşti!… Ar trebui să ne mirăm însă de faptul că atât de puţini oameni se gândesc la acest lucru. Ce taină se înfăptuieşte cu noi! Ştim cu toţii că moartea bate la uşă, că e cu neputinţă să scapi de ea şi totuşi mai nimeni nu o are în gând; iar ea vine pe neaşteptate şi răpeşte… Şi mai mult. Chiar atunci când îi cuprind durerile morţii, oamenii tot nu se gândesc că a venit sfârşitul. Psihologii n-au decât să dezlege cum vor această taină din perspectivă ştiinţifică; din perspectivă duhovnicească, nu putem să nu vedem aici o neînţeleasă amăgire de sine, care nu-i ocoleşte decât pe cei trezvitori.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Lc. 20, 19-26

„Daţi cezarului cele ce sunt ale cezarului, şi lui Dumnezeu, cele ale lui Dumnezeu”; asta înseamnă a da fiecăruia ce-i al lui. în vremea noastră, în loc de „cele ce sunt ale cezarului” avem „cele lumeşti” şi problema se pune aşa: cele lumeşti, la vremea lor, cele dumnezeieşti, la vremea lor; dar oamenii s-au năpustit asupra celor lumeşti, iar cele dumnezeieşti sunt lăsate deoparte. Ca atare, acestea din urmă nu numai că nu sunt pe locul cuvenit lor, adică pe primul plan, aşa cum se cuvine, ci au căzut cu totul în uitare. Ca urmare a acestei uitări, aparent neintenţionate, pomenirea lor se întunecă în conştiinţă, iar apoi devin tulburi şi conţinutul, şi temeiurile lor. De aici iau naştere slăbiciunea convingerilor şi şubrezenia credinţei, iar apoi înstrăinarea de ea si clătinarea în bătaia vânturilor tuturor învăţăturilor mincinoase. Această cale o străbate oricine dă dovadă de nepăsare faţă de cele dumnezeieşti; si tot această cale o străbate şi societatea atunci când în rânduielile sale începe să nu mai ia aminte la cerinţele lui Dumnezeu. Atunci când cele dumnezeieşti trec pe ultimul plan, în societate începe să se înstăpânească emanciparea faţă de cerinţele lui Dumnezeu – în plan intelectual, moral si estetic -, iar secularizarea (slujirea duhului acestei vremi) în politică, obiceiuri, distracţii, iar apoi în educaţie si în toate instituţiile, în ziua de azi, despre cele dumnezeieşti nu gândeşte, nu vorbeşte, nu scrie nimeni si nici măcar prin minte nu le trece oamenilor să le aibă în vedere în întreprinderile lor. Mai trebuie, atunci, să ne minunăm că învăţăturile potrivnice credinţei sunt primite în societate si că societatea înclină către o necredinţă generală?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Lc. 20, 1-8

Preoţii, cărturarii şi bătrânii nu au crezut în Domnul. Spre a-i aduce la credinţă, Domnul le-a pus întrebarea: „Botezul lui Ioan era din cer sau de la oameni?”, subînţelegându-se aici: „Judecaţi fără patimă cu privire la acest lucru, şi judecata voastră vă va duce la credinţă”. Ceea ce s-a spus cu privire la Ioan se poate spune şi cu privire la orice întâmplare care a însoţit venirea Domnului în trup şi cu privire la însăşi această venire, cu toate cele legate de ea. Să judece fiecare toate aceste lucruri. Concluzia va fi una singură: „Cu adevărat, Fiul lui Dumnezeu este Acesta”. Pot veni felurite gânduri, se pot naşte nedumeriri, pot apărea aşa-zise nepotriviri, însă la capătul tuturor cercetărilor va lua naştere desăvârşita încredinţare că nu este alt adevăr afară de cel înfăţişat în Evanghelii şi în scrierile Apostolilor. „Mare este taina dreptei credinţe: Dumnezeu S-a arătat în trup”. Această taină, rămânând în sine o taină, va deveni limpede pentru minte, pentru că aceasta, cercetând cum stau lucrurile, se vede silită de conştiinţă să mărturisească faptul că aşa este, iar nu altfel. Necredincioşii fie că nu cercetează totul cum se cuvine, fie că cercetează superficial, cu minte străină, fie că au dispoziţia nefericită de a se împotrivi cerinţelor credinţei şi, pentru a-şi îndreptăţi necredinţa, se mulţumesc cu orişice dovezi care îi ajută să o tăgăduiască. Pe credincioşi îi clatină cuvintele necredincioşilor fiindcă se mulţumesc cu simpla credinţă, fără să-şi lămurească temeiurile ei. Aceste cuvinte îi prind pe picior greşit, de aceea se şi clatină.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011).

 Lc. 18, 31-34

Domnul le-a spus ucenicilor Săi că urma să pătimească, dar ei n-au priceput nimic din cele auzite: „Cuvântul acesta era ascuns pentru ei”. Mai apoi, însă, „au socotit să nu ştie decât pe Iisus Hristos Cel Răstignit”. Când nu venise încă vremea, n-au priceput nimic din această taină; dar când a venit vremea, au priceput, au predanisit și au lămurit acest lucru tuturor. Aşa se întâmplă cu toţi, și nu numai în privinţa acestei taine, ci şi a oricărei alta. Ceea ce e de neînţeles la început se lămureşte cu timpul, de parcă ar pătrunde o rază de lumină în conştiinţă şi ar lumina ceea ce e întunecat. Dar cine face acest lucru? Domnul însuşi, harul Duhului, care trăieşte în cei credincioşi, îngerul păzitor, însă nicidecum omul însuşi. El primeşte doar, nimic altceva. Oricum, unele lucruri rămân de nepătruns întreaga viaţă şi nu numai pentru unul sau altul, ci pentru întreaga omenire. Omul este înconjurat de lucruri neînţelese: unele i se lămuresc de-a lungul vieţii, altele rămân nelămurite toată viaţa – se vor lămuri dincolo -, iar asta chiar pentru minţile de Dumnezeu luminate. Dar de ce nu ni se descoperă acum? Pentru că unele lucruri întrec puterea noastră de înţelegere, deci nici nu merită să mai vorbim de ele, altele nu ni se descoperă pentru că ne-ar aduce vătămare să le aflăm înainte de vreme, în viaţa de dincolo, multe se vor lămuri, dar vor apărea noi lucruri şi noi taine. Mintea zidită nu va duce niciodată lipsă de taine nepătrunse. Ea se răzvrăteşte împotriva acestor legături: legăturile tainei însă nu se vor rupe. Aşadar, smereşte-te, minte trufaşă, sub mâna cea tare a lui Dumnezeu; smereşte-te şi crezi!

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)