Apostolul zilei: Ap. I Ioan 2, 18-29; 3, 1-8

Evanghelia zilei: Ev. Marcu 11, 1-11

Ieri, pilda fiului risipitor ne-a îndemnat să ne întoarcem de la neorânduială la calea cea bună. Acum, Sfântul Apostol Ioan ne însufleţeşte să facem acelaşi lucru, adeverind că de vom face aşa, atunci când se va arăta Domnul, asemenea Lui vom fi. Ce lucru se poate măsura cu această cinste?! Presupun că auzind acest lucru, te vei aprinde de dorinţa de a-l dobândi şi tu. Lucru bun şi mai trebuincios decât orice! Dar nu întârzia să şi purcezi pe calea ce duce la aceasta. Citeşte mai departe: „oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela Curat este”. Este ceva la tine care are nevoie de curăţire? Fireşte, şi încă nu din cele mai mărunte lucruri. Grăbeşte-te deci, fiindcă acolo unde este Domnul nu va intra nimic necurat. Nici nu te înfricoşa însă de osteneala ce se cere, căci Domnul însuşi îţi va fi ajutător în toate. Tot ce trebuie să faci este să doreşti asta cu osârdie şi să te întorci către Domnul pentru ajutorul trebuincios. La strădaniile tale se va adăuga puterea Lui harică, iar treaba va merge lesne şi cu spor. Nu e nici un păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu: tot aşa, nu e nici o necurăţie sufletească în stare să stea împotriva puterii harice mistuitoare a acestei milostiviri, în ce te priveşte, trebuie doar să nu doreşti această necurăţie, să te străduieşti pe cât îţi stă în putere să te rupi de ea şi să alergi la Domnul cu credinţă.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Smerenia te ridică mai sus decât împărații

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, p. 43

„Pentru smerenia ta vei primi întreaga plată chiar dacă ai lucrat din ceasul al unsprezecelea (Matei 20, 9). Chiar dacă nu vei avea nici o pricină de mântuire, zice Scriptura, pentru Mine voi face, ca să nu se necinstească numele Meu. Suspinul tău numai, lacrimile tale, pe toate le ia în seamă Domnul și le face pricină de mântuire. Așadar să nu ne lăudăm, ci să ne numim nefolositori, ca să ajungem folositori! Dacă spui că ești plin de fapte bune, le-ai pierdut pe toate, chiar dacă ai săvârșit într-adevăr fapte bune; dar dacă spui că nu ești bun de nimica, ai ajuns folositor, chiar dacă n-ai făcut nici o faptă bună. De aceea este de neapărată trebuință să uităm toate faptele noastre bune.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia III, V, în Părinți și Scriitori Bisericești (1994), vol. 23, pp. 44-45

„Nimic nu este atât de plăcut lui Dumnezeu cât a te număra printre cei din urmă. Acesta este începutul întregii filozofii. Omul smerit și cu inima zdrobită nu umblă după slava deșartă, nu se mânie, nu invidiază pe aproapele, nu are nici o altă patimă. Nu putem să ridicăm mâna împotriva cuiva, oricât ne-am strădui, dacă mâna ni-i zdrobită; tot așa, dacă ni-i sufletul zdrobit, nu putem să ne îngâmfăm, chiar dacă nenumărate patimi ne-ar porni spre mândrie. Când jelim o pagubă materială, alungăm din suflet toate celelalte patimi sufle­tești; ei bine, cu mult mai mult ne vom bucura de această filozofie dacă ne jelim păcatele.”

Ap. II Timotei 3, 1-9; Ev. Luca 20, 46-47; 21, 1-4

Cine sunt cei care „au înfăţişarea adevăratei credinţe, însă tăgăduiesc puterea ei”? Şi cine sunt ceilalţi, care „pururea învaţă şi niciodată nu pot să ajungă la cunoaşterea adevărului”? Primii sunt cei care ţin toate rânduielile din afară prin care se arată viaţa cucernică, dar nu au atâta voinţă încât şi stările lăuntrice să şi le orânduiască aşa cum o cere adevărata cucernicie. Merg la biserică cu bucurie şi stau acolo cu bucurie, dar nu se silesc să stea şi cu mintea neabătută înaintea lui Dumnezeu, ci căzând înaintea Lui cu evlavie şi rugându-se puţintel, scapă frâiele minţii, iar aceasta zboară, înconjurând întreaga lume. Reiese că în vreme ce la arătare ei sunt în biserică, după starea lor lăuntrică nu se află acolo: le-a rămas doar chipul cucerniciei, iar puterea ei n-o au. La fel cu ei şi în toate celelalte privinţe. Ceilalţi sunt cei care, intrând pe tărâmul credinţei, nu fac altceva decât să-şi pună întrebări: ce e asta, ce e cealaltă, de ce aşa, de ce pe dincolo – oameni care suferă de curiozitate deşartă. După adevăr nu aleargă, numai să iscodească întruna; şi găsind răspuns la o întrebare, nu adastă mult timp asupra lui, ci simt degrabă nevoia de a căuta un alt răspuns. Şi uite-aşa se învârt ziua şi noaptea, iscodind şi iar iscodind, fără a fi vreodată pe deplin mulţumiţi cu cele aflate. Alţii aleargă după desfătări, iar ei umblă să-şi satisfacă curiozitatea.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Fățărnicia

Sfântul Vasile cel Mare, Epistole, epistola 22, II, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 12, p. 156

„Nu trebuie să umbli după onoruri ori s-aștepți să ți se dea întâietate (Marcu 9, 35). Fiecare trebuie să cinstească pe altul mai mult decât pe sine însuși” (Fi­lipeni 2, 3).

Sfântul Grigorie de Nyssa, La titlurile Psalmilor, partea II, cap. XIII, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, p. 185

„… psalmistul spune că cel mai greu păcat este prefăcătoria, îmbrăcată în haina nepăsării și a iubirii de sine, dar care ascunde viclenia sub un pretext cinstit. De aceea pe cei vrednici dintre acești locuitori, dreptul Judecător îi alungă ca pe niște străini. Să vină, dar, moartea peste ei și să se pogoare la iad de vii (Psalmi 54, 16), ne spune psalmistul.”

Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia XIX, I, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 23, p. 245

„… Luați aminte, să nu faceți milostenia voastră înaintea oamenilor! Că milostenia de care a vorbit mai înainte era milostenia lui Dumnezeu. După ce a spus: Să n-o faceți înaintea oamenilor, (Domnul) a adăugat: Spre a fi văzuți de ei. S-ar părea că spune a doua oară ce spusese mai înainte. Dar dacă te uiți cu luare aminte, nu spune același lucru, ci alt­ceva întâia oară, și altceva a doua oară. Și aceste cuvinte cuprind multă siguranță și o nespusă purtare de grijă și cruțare. Că poți face milostenie și înaintea oamenilor și să n-o faci spre a fi văzut de ei; și poți să n-o faci înaintea oamenilor și totuși s-o faci spre a fi văzut de ei. Pentru că nu-i pedepsită sau încununată simpla faptă, ci gândul e încununat. Dacă Hristos n-ar fi făcut această precizare, atunci mulți s-ar fi trândăvit de a mai face milostenie, pentru că negreșit nu-i cu putință ca, în orice împrejurare, milostenia să fie tăinuită. De aceea Domnul te dezleagă de această nevoie, nu în săvârșirea milosteniei, ci în gândul cu care o faci; și, după gând, hotărăște paguba sau răsplata. Și ca să nu spui: Ce pot face, dacă mă vede altul?, Domnul îți spune: Nu cer asta, ci gândul tău și felul în care faci milostenia! Dumnezeu vrea să-ți formeze sufletul și să te scape de boală.”

Ap. I Ioan 2, 7-17; Ev. Marcu 14, 3-9

„Şi lumea trece, şi pofta ei.” Cine nu vede asta? Totul trece în jurul nostru: lucruri, oameni, întâmplări; şi noi înşine trecem. Trece şi pofta lumii: numai ce gustăm desfătarea prin împlinirea ei, că pier şi una, şi cealaltă; gonim după un alt lucru, se întâmplă la fel; gonim după un al treilea, aceeaşi poveste. Şi nimic nu dăinuie, totul vine si se duce. Cum, dar? Oare nu este nimic care să dăinuie?! Este, spune Apostolul tot acolo: „Cel ce plineşte voia lui Dumnezeu rămâne în veac”. Dar lumea aceasta, atât de nestatornică, cum de dăinuie? Vrea Dumnezeu şi dăinuie. Voia lui Dumnezeu este neclintita şi nestricata ei temelie. Aşa şi omul care stă neclintit în voia lui Dumnezeu, îndată se face statornic şi tare. Atunci când omul goneşte după cele trecătoare, gândurile se înviforează; însă îndată ce el se înţelepţeşte şi se întoarce la calea voii lui Dumnezeu, gândurile şi socotelile lui încep să se aşeze la rostul lor; şi când se va deprinde, în cele din urmă, cu acest fel de viaţă, toate cele ale lui, pe dinlăuntru şi pe dinafară, vor ajunge la o întocmire plină de tihnă şi la o rânduială netulburată. Prinzând început aici, această pace adâncă şi linişte netulburată va trece şi în cealaltă viaţă, şi acolo va dăinui în veşnicie. Iată ce este, în mijlocul curgerii obşteşti din jurul nostru, necurgător şi statornic în noi! Este umblarea întru voia lui Dumnezeu.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Moartea împreună cu Hristos

Origen, Convorbirile cu Heraclide, în Părinți și Scriitori Bisericești (1982), vol. 8, p. 342

„(…) Voi căuta să definesc (…) ce se înțelege prin cuvântul «moarte» și să arăt apoi în câte înțelesuri e folosit acest cuvânt. De aceea voi încerca să înfățișez toate aceste înțelesuri nu după greci, ci așa cum se cunosc ele din Sfânta Scriptură. Poate că cineva care e mai înțelept decât mine va mai prezenta și altele. Cât despre mine, deocamdată cunosc trei feluri de «moarte». Care sunt acestea? Mai întâi, scris este că viețuim pentru Dumnezeu, noi care am murit păcatului (Romani 6, 8). Aceasta e moartea cea fericită, prin care murim păcatului. De această moarte a murit Însuși Domnul meu: Căci ce a murit păcatului a murit o dată pentru totdeauna (Romani 6, 10). Dar mai cunosc și o altfel de moarte, aceea prin care murim față de Dumnezeu, așa cum stă scris: Sufletul care a greșit va muri (Iezechiel 18, 4). În sfârșit, mai cunosc și o a treia moarte, potrivit căreia socotim de obicei că cei care au părăsit trupul au murit, așa cum se spune în cartea Facerii: Zilele vieții lui Adam au fost nouă sute treizeci de ani și apoi a murit (Facerea 5, 5).”

Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, Cartea a Douăsprezecea, Introducere, în Părinți și Scriitori Bisericești (2000), vol. 41, pp. 1136-1137

„Căci moartea noastră s-a transformat, prin moartea lui Hristos, strămutându-se într-un fel de somn, spre o putere și împlinire a unei trebuințe superioare. Căci trăim ca unii ce vom fi vii pentru Dumnezeu, după Scripturi (Romani 6, 11). De aceea și fericitul Pavel numește adormiți pe cei ce au murit în Hristos. Căci odinioară puterea morții pusese stăpânire pe firea noastră. (…) Dar, deoarece ne-a luminat al doilea Adam, Omul dumnezeiesc din cer, și, luptând pentru viața tuturor, a răscumpărat prin moartea Sa viața tuturor și, desființând stăpânirea stricăciunii, a înviat, ne-am replăsmuit după Chipul Lui, răbdând o altfel de moarte, care nu ne mai desface într-o stricăciune nesfârșită, ci ne aduce somnul plin de nădejdea cea bună, după asemănarea Celui ce ne-a făcut această cale nouă, Care este Hristos.” Continuă să citești →

Tit 2,11-14; Mt. 3,13-17

Botezul Domnului se mai numeşte şi Dumnezeiasca Arătare, întrucât cu acest prilej S-a arătat în chip văzut singurul Dumnezeu Adevărat, Cel în Treime închinat: Dumnezeu-Tatăl prin glasul din cer, Dumnezeu-Fiul – Cel întrupat – prin botez, Dumnezeu-Duhul Sfânt – prin pogorârea asupra Celui Botezat. Aici se arată şi taina legăturilor dintre ipostasurile Sfintei Treimi: Dumnezeu-Duhul Sfânt de la Tatăl purcede şi întru Fiul se odihneşte, dar nu purcede din El. Se mai arată aici şi că iconomia întrupării pentru a noastră mântuire a fost săvârşită de Dumnezeu-Fiul cu împreună-lucrarea Duhului Sfânt şi a lui Dumnezeu- Tatăl. Se mai arată şi faptul că mântuirea fiecăruia nu se poate săvârşi altfel decât în Domnul Iisus Hristos, cu harul Sfântului Duh, prin bunăvoirea Tatălui. Toate tainele creştinătăţii strălucesc aici cu lumina lor dumnezeiască şi luminează minţile şi inimile celor ce cu credinţă săvârşesc această mare prăz-nuire. Veniţi să ne înălţăm cu mintea şi să ne afundăm în contemplarea acestor taine ale mântuirii noastre, cântând: „în Iordan botezându-te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat”, care chiverniseşte în chip treimic mântuirea noastră şi ne mântuieşte în chip treimic.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Mc. 11, 27-33

Mântuitorul dovedeşte că e trimis din cer prin mărturia lui Ioan Botezătorul; arhiereii, cărturarii si bătrânii tac, fiindcă nu aveau ce să răspundă împotrivă, dar tot nu cred. Altă dată, a arătat acelaşi lucru prin faptele Sale; s-au gândit cum s-o întoarcă: „Cu domnul demonilor scoate pe demoni”. Când această viclenie a fost răsturnată, au tăcut iarăşi, dar nici atunci nu au crezut. Aşa sunt întotdeauna necredincioşii: orice le-ai spune şi oricât de puternice dovezi le-ai aduce în sprijinul adevărului, nu pot răspunde nimic, dar tot nu cred. Ai zice că mintea lor e damblagită, dar cu privire la celelalte lucruri judecă sănătos. Numai când vine vorba de credinţă încep să se rătăcească în idei si în cuvinte. Se rătăcesc şi atunci când schimbă adevărurile credinţei date de Dumnezeu cu vederile lor. Îndoiala se preschimbă la ei într-un reazem tare ca o stâncă. Ascultaţi-le toată teoria. Şi un copil va pricepe că e o pânză de păianjen, însă ei nu văd asta. Neînţeleasă orbire! Încăpăţânarea necredincioşilor mai poate fi lămurită şi prin nedorinţa de a crede; însă de unde poate să vină asta? Şi de ce ea capătă în această împrejurare asemenea putere, că face un om inteligent să se agațe cu bună ştiinţă de un mod de gândire ilogic? Aici e vorba de întuneric – şi oare nu de la părintele întunericului vine el?

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ev. Luca 16, 10-15

„Nu puteţi sluji şi lui Dumnezeu, şi lui mamona.” Cugetul împărţit şi inima împărţită îl fac pe om netrebnic, căci „omul cu cugetul împărţit nu e statornic în toate căile sale”. El fie că nu face nimic, fie că zideşte cu o mână şi dărâmă cu alta. Izvorul vieţii cu adevărat plăcute lui Dumnezeu e hotărârea puternică de a plăcea în toate lui Dumnezeu. Această hotărâre face toate gândurile, dorinţele şi simţirile omului să năzuiască spre un singur ţel şi, adunându-i astfel lăuntrul împrăştiat, îl face puternic spre făptuire şi neîmprăştiat în toate lucrările sale. Faptele unui astfel de om sunt reuşite şi rodnice tocmai pentru că sunt pline de viaţă adevărată. De unde vine moleşeala, amorţeala, sterpiciunea faptelor? Din lipsa de viaţă lăuntrică, iar lipsa de viaţă lăuntrică vine din dezbinarea lăuntrică. Omul nu-şi alege un singur ţel, nu face din el legea vieţii sale, iar lucrurile merg cum se nimereşte. De aceea unele din faptele lui trag într-o parte, celelalte în alta, iar zidirea vieţii duhovniceşti nu se mai făptuieşte. Alege-ţi ţelul şi închină-ţi viaţa lui. Adevăratul ţel ni-l arată firea omului după chipul lui Dumnezeu: ea este părtăşia vie cu Dumnezeu. Către acest ţel de căpetenie îndreaptă-ţi celelalte ţeluri: cărturăreşti, lumeşti, cetăţeneşti, negustoreşti, de serviciu, de stat. Dacă fiecare ar face acest lucru în societate, în aceasta ar domni o singură rânduială şi toţi ar împlini cerinţele aceluiaşi duh.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Iac. 2, 1-13; Mc. 10, 24-32

Auzind cuvântul Domnului privitor la greutatea cu care intră bogaţii în împărăţia Cerurilor, ucenicii gândeau: „Dar atunci cine poate să se mântuiască?”. Domnul a răspuns: „Ceea ce nu este cu putinţă la oameni, este cu putinţă la Dumnezeu”. Este cu neputinţă a ne lepăda de lăcomie fără înrâurirea harului asupra inimii; este cu neputinţă, fără harul lui Dumnezeu, a termina si cu oricare altă împătimire si cu orice păcat care trăieşte în noi şi cu toate odraslele acestor păcate. Harul lui Dumnezeu se dă după credinţa în Domnul, în Tainele Sfintei Biserici. Aşadar, tine-te strâns de Sfânta Biserică a lui Dumnezeu şi de toate rânduielile ei şi puterea lui Dumnezeu, care ajută la tot binele, va fi întotdeauna cu tine. Totdeauna să-ţi aminteşti însă că aceste rânduieli luminătoare şi curăţitoare sunt doar un mijloc, iar nu un ţel; drept aceea, străbate-le numai pentru a înnoi şi întări, prin lucrarea lor, puterile harice din tine şi pentru a ieşi apoi la lucrarea ta ca un bărbat puternic, gata de orice lucru bun. Dacă vei ţine sub obroc ceea ce ai primit şi nu îţi vei folosi darurile pentru fapte bune, te vei arăta nedrept, la fel ca cel ce se îndepărtează cu totul de Biserică. Din pricina râvnitorilor nedrepţi ai cucerniciei, însăşi rânduiala cucerniciei este supusă defăimării. Dar asta nu răpeşte însemnătatea acestei rânduieli şi nu-i îndreptăţeşte pe „filozofii” care se îndepărtează de ea numai pe acest temei.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ev. Marcu 9, 42-50; 10, 1

«”Fiecare va fi sărat cu foc, după cum orice jertfă va fi sărată cu sare.” Mai înainte de asta, Domnul a vorbit despre faptul că fiecare trebuie să fie gata la toate felurile de jertfe şi lepădare de sine, pentru a rămâne pe calea cea dreaptă. Chiar dacă ceea ce jertfim ne este scump ca lumina ochilor sau ca mâna dreaptă, jertfa trebuie adusă fără nici o şovăială; căci dacă îşi va părea rău că faci jertfă, şi ca urmare te vei abate de la calea dreaptă la cea nedreaptă, vei fi silit să pătimeşti veşnic în viaţa viitoare. Aşadar, fă jertfa care te întristează aici, ca să scapi de chinurile de dincolo. Fără a fi curăţit aici prin foc, este cu neputinţă a te mântui de focul veşnic. Oricine vrea să fie mântuit trebuie să fie sărat cu foc, să treacă prin curăţirea cu foc. Cu toţii suntem datori, prin legea zidirii noastre, să ne aducem jertfă lui Dumnezeu; dar fiecare din noi este necurat. Aşadar, trebuie să ne curăţim, pentru a face din noi înşine jertfe plăcute lui Dumnezeu. Dar când începi să te curăţeşti, să smulgi patimile din suflet, te doare ca şi cum ai fi ars cu foc. Această lucrare a curăţirii de sine lăuntrice seamănă cu lucrarea focului ce curăţă metalul. Metalul este nesimţitor. Dar ar fi să capete simţire, ar simţi şi curăţirea şi arderea în acelaşi timp; aşa se întâmplă şi cu omul care se curăţă pe sine. Trecând prin asta, se simte ca şi cum ar fi mistuit cu totul de flăcări. Focul curăţitor trece prin toate mădularele lui, aşa cum sarea pătrunde ceea ce se sărează; şi numai cel ce se supune acestei lucrări devine jertfă adevărată, bineplăcută lui Dumnezeu. De aceea, oricine are neapărată nevoie să fie sărat cu foc, aşa cum în Vechiul Testament orice jertfă se săra mai înainte de a fi adusă ca ardere de tot.»

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

 Ap. Evrei 11, 8-16; Ev. Marcu 9, 33-41

Mântuitorul dă un copil ca pildă de credință și viață. Simplitatea credinței naște simplitatea vieții, iar din amândouă ia naștere o stare duhovnicească pilduitoare. Lăsați raționalismul să intre în suflet; el va pricinui acolo dezbinare și îndreptățindu-se cum că vrea să rânduiască mai bine lucrurile, va da peste cap totul. Filozofarea deșartă strigă întotdeauna: ,,Asta nu-i bună, cealaltă nu-i bună; lăsați-mă pe mine și o să fac eu altfel totul; cele vechi nu mai sunt bune, m-am plictisit de ele”. Dar ea nu face nicicând vreun lucru bun, ci numai strică. Mintea trebuie să asculte de ceea ce a poruncit Domnul. Drept este că ea a fost numită împăratul  trupului; dar acestui împărat nu i s-a dat puterea de a legiui, ci numai cea de a împlini. Îndată ce se apucă să legiuiască, născocește aiureli îngrozitoare, strică și rânduielile morale, și pe cele religioase, și pe cele lumești, și pe cele politice; totul se întoarce pe dos. Mare nefericire e pentru societate atunci când i se dă minții libertatea de a se înălța fără a o înfrâna cu adevărul dumnezeiesc! Asta atrage mânia lui Dumnezeu. Despre aceasta s-a zis: ,,Ascunde-ți-vă puțin până ce va trece”. Atunci când clocotește samavolnicia minții, cel mai bine este să te ascunzi în simplitatea credinței. În vreme de furtună este mai bine să stai acasă și să nu ieși, nădăjduind în tine însuți, să te lupți cu ea; iar în vremea furtunii rătăcirii minții nu este bine să te lupți cu ea și să pui mâna pe arma filozofării ca să-i stai împotrivă. Simplitatea credinței este mai bună decât filozofarea; îmbracă-te în ea ca într-o platoșă, și nu vei fi biruit.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)

Ap. Evrei 10, 35-39; 11, 1-7

Ev. Marcu 9, 10-15

Istoria îşi urmează cursul şi hotărăşte implacabil, s-ar părea, evenimentele particulare. Cât n-a pregătit Dumnezeu omenirea pentru primirea Mântuitorului!… Până la urmă, a venit cel mai apropiat dintre cei ce L-au proorocit, Ioan, şi ce-a ieşit? Cu Ioan „au făcut ce-au vrut”; şi Fiul Omului a fost batjocorit şi chinuit. Cursul evenimentelor nu a putut fi întrerupt: el şi-a luat dreptul său. Aşa trage mereu toate după sine cursul istoriei. Acum se pune întrebarea: „Unde e libertatea? Şi ce fel de libertate este asta, dacă lucrurile decurg în acest fel? Nu e decât o iluzie”. Aşa gândesc de obicei fataliştii; însă această curgere a evenimentelor nu este dirijată decât în aparenţă; în realitate, toate evenimentele din lumea omenească, atât generale cât şi particulare, sunt rodul acţiunilor libere ale omului. Starea generală decurge astfel fiindcă aşa vrea majoritatea, iar starea particulară intră în acord cu majoritatea, fiindcă aşa vrea cutare şi cutare individ. Avem dovada în faţă: în sânul unei stări generale rele putem afla aspecte particulare bune, şi în sânul unui bine general putem afla aspecte particulare rele. Şi mai mult: în sânul unei stări generale temeinic închegate a lucrurilor se nasc aspecte particulare care, crescând şi întărindu-se din ce în ce mai mult, răstoarnă starea generală de mai înainte şi îi iau locul. Aceste aspecte particulare sunt însă rodul libertăţii. Ce are creştinismul în comun cu caracterul general al vremii în care s-a născut? El a fost semănat de o mână de oameni care nu erau ieşiţi din cursul implacabil al istoriei; i-a atras pe cei care l-au dorit, s-a întărit şi a devenit o problemă generală a omenirii de atunci. Şi totuşi, el a fost rodul libertăţii. La fel şi în direcţia cea rea: cum s-a pervertit Apusul? Singur, de voia lui s-a pervertit: în locul Evangheliei au început să înveţe cele ale păgânilor şi să împrumute obiceiurile lor şi aşa s-au pervertit. La fel va fi şi la noi: am început să luăm lecţii de la Apusul care a apostat de la Hristos Domnul şi am adus la noi duhul lui. Totul se va sfârşi prin aceea că vom cădea, asemenea lui, din adevăratul creştinism. Dar toate acestea nu împiedică în nici un fel lucrarea libertăţii: dacă vom vrea, vom goni întunericul venit din Apus; dacă nu, fireşte că ne vom scufunda în el.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia, București, 2011)