A saptesprezecea duminică după Cincizecime Duminica dinainte de înălţarea Sfintei Cruci

[Gal. 6, 11-18; In. 3,13-17]

„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care cu trupul S-a răstignit pentru noi, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, izvorul viu al năzuinţelor şi stărilor duhovniceşti dătătoare de viaţă, receptacolul harului atotcuprinzător al Sfântului Duh, care rămâne pururea în inimă, şi al cercetărilor tainice care sunt trimise de sus la bună vreme, în ceasul nevoii. Credinţa cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu şi puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieţii veşnice. Câtă vreme această viaţă este păstrată în întregime, creştinul e de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El; iar pe Domnul nimic nu îl poate birui. Dar atunci, de ce cad creştinii? Din pricina slăbirii credinţei. Slăbesc convingerile creştineşti, slăbeşte şi energia duhovnicească. Pe măsură ce are loc această slăbire, harul este silit să părăsească inima, iar imboldurile rele înalţă capul. Când apare prilejul, omul înclină spre acestea din urmă, şi gata căderea. Priveghează şi păzeşte credinţa în întreaga ei întocmire şi n-ai să cazi! De aceea zice Sfântul Ioan că cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte.

Sâmbătă [I Cor. 4,17; 5,5; Mt. 24,1-13]

„Din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea multora se va răci.” Dragostea e nimicită de fărădelegi; cu cât sunt mai multe păcate, cu atât este mai puţină dragoste. Acolo unde sunt doar păcate, nu căuta dragoste, înseamnă că cel care doreşte răspândirea dragostei şi dezrădăcinarea neiubirii trebuie să se îngrijească de împuţinarea păcatelor şi îngrădirea iubirii de păcat. Iată adevăratul principiu al umanismului! Acceptându-1, trebuie acceptate toate mijloacele prin care poate fi stârpit păcatul. Păcatele din afară sunt rodul păcătoşeniei lăuntrice, iar păcătoşenia lăuntrică îşi are rădăcina în egoism şi în mlădiţele acestuia. Prin urmare, umaniştii ar trebui să-şi ia ca lege rânduielile prin care se dezrădăcinează egoismul; iar egoismul este înăbuşit cel mai bine prin tăierea poftelor. Nu da frâu liber poftelor şi vei birui egoismul degrabă. Dimpotrivă, orice mijloace ai întrebuinţa împotriva egoismului, nu vei avea nici o reuşită dacă dai frâu liber poftelor. De aici reiese că cei ce caută să-şi facă voia în toate caută de fapt sporirea egoismului şi secarea dragostei, caută înmulţirea răului. Si, totuşi, acesta este duhul vremii noastre – iar răul creşte.

Vineri [Gal. 4, 8-21; Mc. 6,45-53]

„Îndrăzniţi! Eu sunt; nu vă temeţi.” Iată temeiul nădejdii noastre! Prin orişice nevoie şi necaz ar trebui să treci, adu-ţi aminte că Domnul e aproape şi însufleţeşte-te, răbdând bărbăteşte. Aşa cum El a apărut atunci înaintea Apostolilor care se chinuiau vâslind pe mare, arătat îţi va face şi ţie deodată, care te chinuieşti, ajutorul şi 10 Vezi nota 1. ocrotirea sa. El este pretutindeni şi totdeauna gata să ocrotească. Trebuie doar să stai împreună cu El sau înaintea Lui prin credinţă, rugăciune, nădejde şi încredinţare în sfânta Lui voie. Va avea loc atunci unirea sufletului cu Domnul, iar de aici îţi va veni tot binele. Totuşi, asta nu înseamnă că deodată vor veni îndată şi mărirea, şi slava, şi cinstea dimpreună cu cele asemenea. Pe din afară poţi rămâne la fel ca mai înainte, dar ţi se va adăuga răbdarea bărbătească şi cu inimă bună a acelei rânduieli a lucrurilor care a fost plăcută Domnului în privinţa ta: şi acesta este lucrul de căpetenie pe care trebuie să-1 cauţi. Fericirea este înlăuntru, nu în afară; iar cel aflat în legătură vie cu Domnul are fericirea lăuntrică întotdeauna.

Joi [Gal. 3, 23; Mc. 6, 30-45]

„Si au alergat acolo pe jos din toate cetăţile… şi s-au adunat la El” – aceasta s-a întâmplat în pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minunata saturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale Domnului; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul Dumnezeirii ascuns în inima oamenilor, şi prin acesta îi atrăgea la Domnul. A opri această mişcare nu poate nimeni – nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice altă mişcare a sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El oameni din toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucrează până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a năzuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii, care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la temelia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna; prin urmare, ele nu se află nici în această năzuinţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii 10 , tăgăduind suprafirescul sunt împotriva firii duhului omenesc.

Miercuri [Gal. 3,15-22; Mc. 6, 7-13]

Domnul i-a trimis pe Sfinţii Apostoli la propovăduire, poruncindu-le să nu aibă nimic asupră-le. O haină pe umeri, sandale în picioare, toiagul în mâini şi atât. Ba le-a mai poruncit chiar să nu aibă nici o grijă de nimic păşind la această trudă, de parcă ar fi fost gata îndestulaţi cu de toate. Şi Apostolii erau, într-adevăr, îndestulaţi pe deplin, dar nu din afară. Cum avea loc asta? Prin desăvârşita lor încredinţare în voia lui Dumnezeu, fiindcă Domnul rânduise în aşa fel ca ei să nu ducă lipsă de nimic. Propovăduirea lor mişca inimile oamenilor care îi ascultau, iar aceştia îi hrăneau si îi găzduiau pe propovăduitori; Apostolii însă nu urmăreau asta şi nu aşteptau nimic, ci lăsau totul în seama lui Dumnezeu. Ca atare, sufereau cu răbdare şi atunci când li se întâmpla în drum vreo neplăcere. Singura lor grijă era să propovăduiască şi singura lor întristare era atunci când predica nu le era ascultată. De asta era curată şi roditoare propovăduirea lor. Aşa s-ar cuveni să fie si în ziua de azi; dar neputinţa noastră cere îndestulare din afară, fără de care nu facem nici un pas. Aceasta, totuşi, nu vrea să fie o mustrare faţă de apostolii noştri de azi. La început, ei se sprijină doar pe această îndestulare, dar ea le piere mai apoi din cap şi prin înseşi ostenelile lor reuşesc să urce la starea de încredinţare în voia lui Dumnezeu, clipă din care trebuie să presupunem că si începe predica lor să fie cu adevărat roditoare, încredinţarea în voia lui Dumnezeu este cea mai înaltă treaptă a desăvârşirii morale şi nu se ajunge la ea deodată, ci doar atunci când omul învaţă s-o preţuiască. Ea vine singură, după ce omul s-a ostenit mult cu sine.

Marţi [Gal. 2, 21; 3, 7; Mc. 6,1-7]

„De unde are El acestea? Si ce e cu înţelepciunea care I s-a dat Lui?” Aşa grăiau nazarinenii despre Domnul, cunoscând viaţa Lui de dinainte, petrecută în umbră. Aşa se întâmplă şi cu toţi adevăraţii următori ai Domnului. După multe osteneli şi după ce biruie tot ce e strâmb în sine, cel ce se ţine fără abatere de calea Domnului se schimbă cu totul, în toată alcătuirea sa: privirea, mersul, graiul, portul – totul poartă pecetea unei bune rânduieli şi vrednicii deosebite, chiar dacă omul cu pricina ar fi de cea mai joasă stare şi lipsit cu desăvârşire de educaţie. Si începi să auzi: „De unde la el acestea?”. Iar dacă cele trupeşti şi văzute se preschimbă astfel, ce să mai spunem despre cele lăuntrice şi sufleteşti, care în chip mai nemijlocit şi apropiat sunt supuse lucrării de prefacere a harului şi faţă de care cele din afară slujesc doar ca răsfrângere şi urmare? Cât de luminoase şi limpezi sunt gândurile unui astfel de om! Cât de ascuţite sunt judecăţile lui cu privire la cele ce sunt şi se întâmplă! Vederile lui asupra orişicărui lucru sunt mai presus de cele ale filozofilor! Dar hotărârile, dar faptele, dar întreprinderile? Totul e luminat în chip curat si sfânt de o strălucire cerească. Acesta este cu adevărat un om nou! N-a fost scolit, n-a audiat cursuri prin academii, şi n-a avut parte de nici un fel de educaţie, dar se arată binecrescut şi înţelept. Luarea aminte la sine, osteneala făcută de propriul suflet, rugăciunea şi apropierea de Dumnezeu au pus totul, cu harul lui Dumnezeu, pe temeiuri noi – cum, însă, nu ştie nimeni. De aceea se întreabă: „De unde la el acestea?”.

Luni [Gal. 2,11-16; Mc. 5, 24-34]

Numai ce s-a atins de Domnul, cu credinţă, femeia cu curgere de sânge şi a ieşit către ea o putere din Domnul: „Şi îndată izvorul sângelui ei a încetat”. Curgerea de sânge închipuie cugetările şi planurile pătimaşe pe care le izvorăşte neîncetat inima ce încă nu s-a curăţit de orice înclinare spre păcat; aceasta este boala păcătoşeniei noastre. Ea e simţită de cei care s-au pocăit şi vor să se păstreze curaţi nu doar pe dinafară, ci şi pe dinlăuntru. Aceştia văd că din inimă ies necontenit gânduri rele, suferă pentru asta şi caută să se tămăduiască; însă această vindecare n-o pot afla în sine, nici în ceilalţi. Ea vine de la Domnul atunci când sufletul se atinge de El şi de la Domnul iese o putere către suflet, cu alte cuvinte, atunci când are loc împărtăşirea simţită cu Domnul, ce se vădeşte printr-o deosebită căldură şi ardere lăuntrică. Atunci când se întâmplă acest lucru, sufletul simte îndată că „s-a vindecat de boală”. Mare comoară; dar cum s-o dobândeşti? Femeia cu curgere de sânge şi-a croit drum prin mulţime şi a primit vindecare; trebuie ca şi noi să ne croim drum către Domnul, trecând fără de lenevire prin strâmtorarea nevoinţelor trupeşti şi lăuntrice. Cel ce merge pe acest drum se simte strâmtorat, iar Domnul nu se mai vede; şi deodată apare Domnul. Ce mai bucurie! împărăţia Cerurilor nu vine după cum ne facem noi socotelile.

Duminica a paisprezecea după Cincizecime

[II Cor. l, 21; 2,4; Mt. 22,1-14]

Împăratul întinde ospăţ de nuntă, trimite o dată după cei chemaţi, trimite de două ori, dar ei nu vin din pricina grijilor lumeşti: unul e prins cu gospodăria, altul cu negoţul. Au fost chemaţi alţii şi de această dată cămara de nuntă s-a umplut de oaspeţi. Printre aceştia a fost aflat unul care nu avea haină de nuntă şi, drept aceea a fost aruncat afară. Tâlcul pildei e limpede. Ospăţul de nuntă este împărăţia Cerurilor; chemarea este propovăduirea Evangheliei; cei ce n-au vrut să vină sunt cei ce nu au crezut de fel; cel fără haină de nuntă este cel care a crezut, dar nu a trăit după îndreptarul credinţei lui. Fiecare să se gândească din care tagmă face parte. Că suntem chemaţi este limpede – dar suntem, oare, credincioşi? Fiindcă şi printre credincioşi pot fi, în ciuda numelui, unii fără credinţă. Unul nici nu se gândeşte la credinţă, ca şi cum n-ar fi; altul ştia câte ceva despre ea şi din ea şi este mulţumit cu asta; altul o tâlcuieşte strâmb; altul nutreşte de-a dreptul vrăjmăşie faţă de ea; şi toţi aceştia -sunt număraţi printre creştini, chiar dacă nu au nimic creştinesc într-înşii. Dacă eşti credincios, cercetează dacă simţirile şi faptele tale – haina de nuntă a sufletului sunt pe potriva credinţei tale. Poţi să cunoşti bine credinţa şi să te arăţi plin de râvnă pentru ea, dar în viaţă să lucrezi patimilor, adică să te îmbraci în haina de ruşine a sufletului iubitor de păcat. Astfel de oameni spun una, şi în inimă au alta; în gură au: „Doamne, Doamne!”, iar înlăuntru: „Mă lepăd de Tine”. Aşadar, cercetaţi-vă pe voi înşivă: sunteţi, oare, în credinţă şi în haina de nuntă a virtuţilor, sau în zdrenţele ruşinoase ale păcatelor şi patimilor?

Sâmbătă [I Cor. 4, 1-5; Mt. 23, 1-12]

„Care este mai mare între voi să fie slujitorul vostru.” Măreţia se măsoară, după cuvântul Domnului, nu după neam, nici după putere, nici după înzestrare, ci după ştiinţa de a face bine celorlalţi. Cel ce lucrează mai neobosit şi mai mult în această privinţă, acela este cel mai mare. Aşa cum într-o familie capul îşi ia asupră-şi grijile întregii familii, iar cinstirea şi întâietatea lui stau în a-i odihni pe toţi şi a face în aşa fel ca tuturor să le fie bine, şi în obştea creştină cel ce voieşte a fi cap trebuie să ia asupră-şi, pe de-a-ntregul, grija ca toţi să aibă mulţumire în Hristos în locul din obşte pe care se află şi în lucrarea pe care şi-a ales-o. Cel mai bine însă este aşa: leapădă orice gând de întâietate şi pune în inima ta grija de a sluji cât mai mult binelui celor care te înconjoară, şi vei fi mare în ochii lui Dumnezeu şi poate că, de asemenea, în sufletul oamenilor. Dacă toţi mai-marii ar face din această lege a lui Hristos lege a conştiinţei lor, ce bunăstare şi mulţumire s-ar înstăpâni îndată printre noi! Din păcate însă, cei mai mulţi dintre noi, ajungând în fruntea obştii, încep degrabă să se slujească pe sine şi propriile interese, cerând mai întotdeauna slugi, în loc să slujească ei celorlalţi; iar conştiinţa şi-o amăgesc împlinindu-şi cu bine treburile oficiale. Din pricina asta sunt o mulţime de şefi, dar binele nu mai răsare printre noi şi toate instituţiile bune nu aduc binele ce se aşteaptă de la ele.

Vineri [Gal. 2, 6-10; Mc. 5, 22-24, 35; 6, 1]

Înviind pe fiica lui lair, Domnul „a poruncit cu stăruinţă” părinţilor ei „ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă şi urechea ta să n-o ciuleşti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse”. Fă ceea ce te povăţuieste frica de Dumnezeu şi conştiinţa, iar vorbele oamenilor să-ţi fie ca şi cum n-ar fi. Fii cu luare aminte şi la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puţin spre laudele celorlalţi, întoarce-1 la rânduiala sa. Dorinţa ca oamenii să afle faptele tale bune se naşte din dorinţa de a fi lăudat. Atunci când primeşti lauda, ţi se pare că ţi-ai atins ţelul, iar asta taie râvna şi curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare şi laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuşi. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aştepţi şi să nu le cauţi. Dacă îţi vei îngădui să primeşti laude, te vei strica de tot. Dacă îţi îngădui o dată, îţi vei îngădui şi a doua oară şi aşa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru capătă obişnuinţă – şi vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalţi, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numeşte „a trâmbiţa înaintea ta”. Asta e şi mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, şi de la el nu mai este de aşteptat nici un bine