Marţi [II Cor. 12, 20; 13, 2; Mc. 4, 24-34]

Pilda despre creşterea treptată a grâului din sămânţă zugrăveşte, cu privire la fiecare om, creşterea treptată a omului tainic al inimii, însămânţat şi păzit de harul lui Dumnezeu; iar cu privire la omenire îndeobşte, creşterea treptată a trupului Bisericii sau, altfel spus, a obştii celor mântuiţi în Domnul Iisus Hristos, după rânduiala lăsată de El. Această pildă aduce răspunsul la întrebarea: „De ce până acum creştinismul n-a devenit atotcuprinzător?”. Aşa cum omul, aruncând sămânţa în pământ, doarme si se scoală, iar sămânţa odrăsleşte şi creşte de la sine fără ca el să ştie, şi Domnul, punând în pământ sămânţa vieţii dumnezeieşti, i-a dat libertatea să crească de la sine, făcând-o supusă mersului firesc al lucrurilor, fără silnicie; El doar păzeşte sămânţa, o ajută la nevoie şi o îndreaptă după înţelepciunea Sa. Pricina acestui fapt e libertatea omului. Domnul vrea ca omul să I se supună de bunăvoie şi aşteaptă hotărârea libertăţii sale. Dacă totul ar fi depins numai de voia lui Dumnezeu, demult ar fi fost toţi creştini. Un alt gând: trupul Bisericii se zideşte în cer; de pe pământ vin doar materialele, pe care tot lucrătorii cereşti le fabrică. Cuvântul din cer ajunge pe pământ şi atrage pe cei care voiesc. Cei ce iau aminte şi îi urmează ajung, ca material brut, în laboratorul lui Dumnezeu, în Biserică şi aici sunt prelucraţi după modelele date din cer. Cei prelucraţi, după ieşirea din această viaţă, trec în cer, iar acolo intră în zidirea lui Dumnezeu, fiecare unde se potriveşte. Acest lucru are loc fără încetare şi, prin urmare, lucrarea lui Dumnezeu nu bate pasul pe loc. Pentru asta nu e nevoie de un triumf universal al creştinismului. Zidirea lui Dumnezeu se zideşte în chip nevăzut.