Sâmbătă [I Cor. 1, 26-29; Mt. 20, 29-34]

Doi orbi din Ierihon strigă, si Domnul le dă înapoi vederea. Dar oare numai aceşti orbi erau în locurile acelea? Fireşte că nu. Dar de ce numai aceştia au primit vederea, iar ceilalţi nu? Fiindcă n-au strigat; şi n-au strigat fiindcă n-aveau nădejde; iar nădejde n-aveau fiindcă nu plăceau lui Dumnezeu, iar lui Dumnezeu nu-I plăceau fiindcă erau puţin credincioşi. Omul la care vine credinţa adevărată începe din aceeaşi clipă să placă lui Dumnezeu; plăcând lui Dumnezeu, începe să capete nădejde; iar din toate acestea se zămisleşte rugăciunea, care atrage tot ajutorul de sus. Unora ca acestora li se împlinesc întotdeauna cererile; însă şi ei ştiu cum să ceară şi ştiu ce se cuvine să ceară, pricep măsura cuviincioasă şi păstrează statornicia răbdătoare în rugăciune. Toate acestea sunt neapărat trebuincioase pentru reuşită; altminteri, rugăciunea în sine are aripile slabe.