Miercuri [II Cor. 9,12; 10, 7; Mc. 3, 20-27]

„Dacă o împărăţie se va dezbina în sine, acea împărăţie nu mai poate dăinui.” Atâta vreme cât înlăuntrul nostru domneşte fără vreo împotrivire viclenia păcătoasă, împărăţia întunericului şi păcatului rămâne trainică în noi; însă când harul lui Dumnezeu trage spre sine partea sufletului robită de păcat, slobozind-o din robie, are loc înlăuntru o dezbinare: păcatul de o parte, binele de cealaltă, îndată ce omul, ca urmare a acestei deşteptări, se uneşte, prin conştiinţa şi libertatea sa, cu binele, păcatul îşi pierde orice sprijin şi merge spre destrămare. Statornicia în hotărârea cea bună, precum şi răbdarea în ostenelile pe care aceasta le pretinde, risipesc şi alungă tot păcatul. Atunci, binele începe să împărătească înlăuntrul omului şi dăinuie atâta vreme cât nici o cugetare rea nu se strecoară înlăuntru şi, atrăgând de partea sa voinţa, nu dă naştere iarăşi unei dezbinări. Dă numai puţin frâu liber imboldului păcătos care se zămisleşte, uneşte-te cu el si pune-1 în lucrare: binele va începe iarăşi să slăbească, iar răul să crească, până ce va înăbuşi binele cu totul. Aceasta este istoria aproape neîntreruptă a vieţii lăuntrice a celor slabi de înger, care nu au statornicie.