Joi [Gal. 3, 23; Mc. 6, 30-45]

„Si au alergat acolo pe jos din toate cetăţile… şi s-au adunat la El” – aceasta s-a întâmplat în pustia Betsaidei, unde a fost săvârşită minunata saturare a celor cinci mii de oameni cu cinci pâini şi doi peşti. Dar ce atrăgea poporul la Domnul? Simţirea dumnezeirii Sale. Dumnezeirea Domnului, ascunsă sub acoperământul firii omeneşti, se vădea prin cuvânt, prin faptă, prin privire şi prin toate ale Domnului; vădită făcându-se prin acestea, deştepta simţul Dumnezeirii ascuns în inima oamenilor, şi prin acesta îi atrăgea la Domnul. A opri această mişcare nu poate nimeni – nu numai cineva din afară, dar nici măcar cel ce o simte, fiindcă ea este mai adâncă şi mai puternică decât orice altă mişcare a sufletului. Aceeaşi Dumnezeire, vădită mai apoi de Mântuitorul, a atras la El oameni din toate neamurile care sunt sub cer. Aceeaşi Dumnezeire a lucrat în toată istoria Bisericii şi lucrează până în ziua de azi. O urmă cât de mică de Dumnezeire atrage oamenii. Dar ce urmare are această experienţă de pretutindeni şi de totdeauna a năzuinţei sufletului nostru către dumnezeiesc? Dobândirea dumnezeiescului, a suprafirescului, a Dumnezeirii, care este izvorul suprafirescului. Această năzuinţă stă la temelia duhului nostru şi alcătuieşte firea sa, după cum poate vedea oricine din preocupările noastre intelectuale, estetice şi practice. Dar în fire nu se află amăgirea, nici minciuna; prin urmare, ele nu se află nici în această năzuinţă către dumnezeire. De aici reiese că Dumnezeu şi dumnezeiescul există şi că materialiştii 10 , tăgăduind suprafirescul sunt împotriva firii duhului omenesc.