A saptesprezecea duminică după Cincizecime Duminica dinainte de înălţarea Sfintei Cruci

[Gal. 6, 11-18; In. 3,13-17]

„După cum Moise a înălţat şarpele în pustie, aşa trebuie să fie înălţat Fiul Omului, ca tot cel ce crede în el să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică.” Credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care cu trupul S-a răstignit pentru noi, este puterea lui Dumnezeu spre mântuire, izvorul viu al năzuinţelor şi stărilor duhovniceşti dătătoare de viaţă, receptacolul harului atotcuprinzător al Sfântului Duh, care rămâne pururea în inimă, şi al cercetărilor tainice care sunt trimise de sus la bună vreme, în ceasul nevoii. Credinţa cuprinde convingerile ce atrag bunăvoirea lui Dumnezeu şi puterea de sus. Acestea două împreună aduc stăpânirea vieţii veşnice. Câtă vreme această viaţă este păstrată în întregime, creştinul e de nebiruit, fiindcă, lipindu-se de Domnul, este un singur duh cu El; iar pe Domnul nimic nu îl poate birui. Dar atunci, de ce cad creştinii? Din pricina slăbirii credinţei. Slăbesc convingerile creştineşti, slăbeşte şi energia duhovnicească. Pe măsură ce are loc această slăbire, harul este silit să părăsească inima, iar imboldurile rele înalţă capul. Când apare prilejul, omul înclină spre acestea din urmă, şi gata căderea. Priveghează şi păzeşte credinţa în întreaga ei întocmire şi n-ai să cazi! De aceea zice Sfântul Ioan că cel născut din Dumnezeu nu păcătuieşte.