Vineri [Gal. 2, 6-10; Mc. 5, 22-24, 35; 6, 1]

Înviind pe fiica lui lair, Domnul „a poruncit cu stăruinţă” părinţilor ei „ca nimeni să nu afle de aceasta”. Prin asta ni se arată: „Nu căuta slavă şi urechea ta să n-o ciuleşti spre ascultarea laudelor de la oameni, chiar dacă faptele tale bune nu pot fi ascunse”. Fă ceea ce te povăţuieste frica de Dumnezeu şi conştiinţa, iar vorbele oamenilor să-ţi fie ca şi cum n-ar fi. Fii cu luare aminte şi la suflet: îndată ce se pleacă oricât de puţin spre laudele celorlalţi, întoarce-1 la rânduiala sa. Dorinţa ca oamenii să afle faptele tale bune se naşte din dorinţa de a fi lăudat. Atunci când primeşti lauda, ţi se pare că ţi-ai atins ţelul, iar asta taie râvna şi curmă faptele vrednice de laudă, prin urmare şi laudele încetează. De aici reiese că cel care vrea ca oamenii să afle faptele lui bune se trădează pe sine însuşi. Faptul că oamenii laudă fapta bună este firesc – cum să nu lauzi un lucru bun? Dar tu să nu ai gândul la laude, să nu le aştepţi şi să nu le cauţi. Dacă îţi vei îngădui să primeşti laude, te vei strica de tot. Dacă îţi îngădui o dată, îţi vei îngădui şi a doua oară şi aşa mai departe. Cel ce face adeseori un lucru capătă obişnuinţă – şi vei ajunge iubitor de laude; iar dacă vei ajunge aici, nu toate faptele tale vor mai fi vrednice de laudă, iar lauda va înceta. Lipsind laudele celorlalţi, vei începe să te lauzi singur, lucru pe care Domnul îl numeşte „a trâmbiţa înaintea ta”. Asta e şi mai rău. Sufletul tău va deveni atunci ticălos, va alerga numai după strălucire mincinoasă, şi de la el nu mai este de aşteptat nici un bine