Prin anul 560, Ethelbert a ajuns regele iuţilor, care trăiau în ţinutul Kent, din partea de sud-est a Angliei. Aprigi călăreţi, care năvăliseră în Danemarca, iuţii cuceriseră acea parte a Anglie şi se aşezaseră acolo cu un veac mai înainte.

Pe la anul 590, Ethelbert se închina încă zeităţilor teutone ale strămoşilor săi. Familia sa pretindea că coboară direct din Wodin, stăpânul zeilor nordici. Dorind deci să-şi întindă înrâurirea în lume, el s-a însurat cu Bertha, fiica lui Charibert, regele creştin al francilor (dintre care o parte trăiau în regiunea Franţei de astăzi).

Această vitează tânără era strănepoata Sfintei Clotilde (3 iunie)  şi a regelui Clovis. Părinţii săi au răspuns răspicat că o vor da de soţie acestui rege păgân doar cu condiţia ca el să-i îngăduie să-şi ţină credinţa creştină în libertate. Şi primind el, Episcopul Luidhard a fost trimis cu ea să-i fie păzitor şi ajutor şi să săvârşească cununia ei în chip creştinesc.

Ethelbert şi-a ţinut făgăduinţa şi i-a dat noii sale soţii şi preoţilor toată libertatea să-şi practice credinţa. În partea de răsărit a capitalei sale, Canterbury, era o veche biserică închinată Sf. Martin de Tours, ce fusese zidită în veacul al patrulea, înainte ca romanii să părăsească Anglia. Acolo mergea Bertha să se închine şi să se roage.

După câţiva ani, un grup de patruzeci de ieromonahi au sosit în Anglia de la Roma, conduşi de călugărul Augustin. Ei fuseseră trimişi de Sfântul Ierarh Grigorie cel Mare, care auzise că regele Ethelbert se căsătorise cu o creştină. Ethelbert a făcut astfel încât să primească pe aceşti trimişi sub cerul liber, stând pe tron şi înconjurat de gărzi şi de sfetnici. Cuviosul Beda povesteşte că regele „a avut grijă ca ei să nu se apropie de el într-o casă; căci ţinea o veche superstiţie după care, dacă aceia ar fi practicat magia, ar fi putut să aibă prilejul de a-l amăgi şi a-l lua în stăpânire. Dar călugării erau înzestraţi cu putere de la Dumnezeu, nu de la diavol, şi s-au apropiat de rege purtând drept stindard o cruce de argint şi chipul Domnului şi Mântuitorului nostru pictat pe o scândură”.

Ethelbert i-a primit cu cinste, le-a ascultat respectuos cuvintele şi a primit să-i ajute în lucrarea lor. Dar el însuşi şovăia să primească noua credinţă, în parte fiindcă „ a încălca pretenţia la obârşia zeiască (din Wodin) ar fi putut pune în primejdie chiar tronul”. Propovăduitorii au făcut multe convertiri în poporul lui, iar un an mai târziu regele însuşi s-a hotărât să îmbrăţişeze credinţa creştină.

Sf. Ethelbert a fost întâiul domnitor englez care a devenit creştin. A întemeiat o mulţime de biserici şi a ajutat mult la creştinarea ţinutului saxonilor de răsărit (Essex). El a sprijinit aşezarea lui Augustin ca primul episcop de Canterbury, a lui Iust ca întâiul episcop de Rochester şi a lui Melitie ca întâiul episcop al Londrei.

Cu totul, el a domnit cincizeci şi şase de ani. După moartea lui, în 616, a fost înmormântat alături de iubita sa Bertha într-una din bisericile întemeiate de el, vestita biserică mânăstirească a Sfinţilor Petru şi Pavel din Canterbury. Biserica a fost un mare loc de pelerinaj până în veacul al şaisprezecelea.

Regina Bertha, deşi nu a fost canonizată oficial ca sfântă, a avut un rol însemnat în lucrarea creştină a soţului ei. Ea este chiar asemuită cu Sfânta Elena, mama Sf. Constantin cel Mare (21 Mai). Unul din compilatorii Vieţilor Sfinţilor spune despre ea în chip poetic: „Tradiţia aminteşte alesele şi îndrăgitele virtuţi ale Reginei Bertha, dar puţine se ştiu despre viaţa ei; ea a lăsat doar o scurtă şi nedesluşită scânteiere peste acele îndepărtate  şi întunecoase zări, asupra cărora dăinuie ca o stea vestitoare a soarelui.”