[I Tes. 4,1-12; Lc. 11,42-46]

Domnul îşi începe mustrarea îndreptată către contemporanii Săi cu faptul că ei „lasă la o parte dreptatea si iubirea de Dumnezeu”, împuţinarea dreptăţii şi a dragostei este izvorul tuturor neorânduielilor atât în societate, cât şi în fiecare om; iar această împuţinare îşi are rădăcina în iubirea de sine sau egoism.  Atunci când egoismul se sălăşluieşte în inimă, odrăsleşte în ea o oaste întreagă de patimi. El însuşi nimiceşte dreptatea şi dragostea, care cer lepădare de sine, iar patimile zămislite de el alungă toate celelalte virtuţi şi omul, prin starea sa sufletească, nu se mai potriveşte pentru nici un lucru cu adevărat bun. încă mai poate să dea „zeciuială din izmă şi din untariţă si din toate legumele”, dar nu găseşte în sine bărbăţie pentru vreo faptă mai deosebită. Asta nu înseamnă că purtarea sa din afară ar fi necuviincioasă. Nu, el se spoieşte în tot chipul cu cumsecă-denia sa, însă în sine este un „mormânt care nu se vede, şi oamenii care umblă peste el nu îl ştiu”, începutul îndreptării de sine este atunci când în inimă răsare lepădarea de sine, în urma căreia se reînnoiesc dreptatea şi dragostea, iar după acestea încep să prindă viaţă, una câte una, toate celelalte virtuţi. Prin întocmirea sa sufletească, omul capătă atunci bun chip înaintea ochilor lui Dumnezeu, chiar dacă oamenilor, din afară, poate să nu li se pară prea arătos. Dar judecata oamenilor nu e un lucru de seamă atâta vreme cât judecata lui Dumnezeu nu este împotriva noastră. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

[I Tes. 3,9-13; Lc. 11,34-41]

 „Luminătorul trupului este ochiul”; iar luminătorul sufletului e mintea. Când ochiul trupesc este nevătămat, vedem limpede tot ce ne înconjoară în lumea din afară, ştim cum şi încotro să mergem; iar când mintea e sănătoasă, vedem tot ce se află în lumea noastră lăuntrică privitor la legătura noastră cu Dumnezeu si cu aproapele si privitor la felul în care trebuie să ne purtăm. Mintea, partea cea mai înaltă a sufletului, cuprinde simţirea Dumnezeirii, cerinţele conştiinţei şi aşteptarea unor lucruri mai bune decât tot ce avem şi cunoaştem. Atunci când mintea este sănătoasă, în suflet împărăteşte frica de Dumnezeu, curăţia conştiinţei şi libertatea faţă de toate cele din afară, iar când mintea este bolnavă, Dumnezeu e uitat, conştiinţa şchioapătă de amândouă picioarele şi sufletul se cufundă din ce în ce mai mult în ceea ce vede şi stăpâneşte, în această împrejurare, omul se află în noapte adâncă: înţelegerea i se rătăceşte, faptele lui sunt fără rânduială, inima este plină de o tânjeală tristă, împrejurările îi dau brânci şi el se lasă dus ca surceaua de apă. Nu ştie ce a făcut până în clipa de faţă, ce este el acum şi cum se va sfârşi calea sa. Dimpotrivă, omul cu mintea sănătoasă îşi orânduieşte viaţa cu chibzuinţă, temându-se de Dumnezeu, ascultă numai de legea conştiinţei, care dă o întocmire temeinică întregii sale vieţi şi nu se cufundă în cele ce cad sub simţuri, înaripându-se cu nădejdea fericirii veşnice si desăvârşite. Ca atare, vede limpede în toate împrejurările vieţii şi totul este luminos pentru el ca şi cum i-ar lumina o făclie cu strălucirea ei (Lc. 11,36).

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)

Luni [I Tes. 2, 20; 3, 8; Lc. 11, 29-33]

„Împărăteasa de la miazăzi se va ridica la judecată cu bărbaţii neamului acestuia şi îi va osândi.” Pentru ce? Pentru nepăsarea faţă de lucrarea săvârşită de Domnul înaintea ochilor lor. Acea împărăteasă, auzind despre înţelepciunea lui Solomon, a venit de departe să îl asculte; iar acei bărbaţi, având înaintea lor pe Domnul însuşi, nu iau aminte la El, deşi era vădit că El este mai mare decât Solomon, pe cât este cerul mai sus de pământ, împărăteasa de la miazăzi îi va osândi şi pe toţi cei nepăsători faţă de lucrările lui Dumnezeu, fiindcă Domnul este totdeauna si în mijlocul nostru, la fel de aproape ca atunci, în povestirile evanghelice. Citind Evanghelia, îl avem înaintea ochilor pe Domnul cu toate faptele Sale minunate, fiindcă spusa Evangheliei este la fel de neîndoielnică precum mărturia propriilor ochi. Si totuşi, rareori ia aminte cineva la Domnul, ce Se întipăreşte în acest fel în inimile noastre. Ne-am mijit ochii sau i-am îndreptat în altă parte şi ca atare nu vedem; iar nevăzând, nu ne îndeletnicim cu lucrurile Domnului. Aceasta însă nu este dezvinovăţirea, ci pricina neluării noastre aminte – neluare aminte tot atât de nelegiuită ca si faptele care iau naştere din ea. Lucrarea Domnului, adică mântuirea sufletului, trebuie să fie lucrarea noastră de căpetenie. Trebuie să luăm aminte la ceea ce vine de la Domnul chiar dacă n-are legătură cu noi; oare nu cu atât mai mult când e vorba de noi, de rânduirea lucrării noastre celei mai însemnate, a cărei însemnătate se întinde asupra întregii veşnicii? Judecaţi singuri cât de nelegiuită este neluarea aminte faţă de această lucrare!

Sâmbătă [II Cor. 8, 1-5; Lc. 8,16-21]

„Nu este nimic ascuns care să nu se dea pe faţă, şi nimic tainic care să nu devină cunoscut si să nu vină la arătare.” înseamnă că oricât ne-am ascunde faptele noastre rele, acestea sunt trecute, chiar dacă noi nu vrem, într-un zapis ce se va face arătat la vremea lui. Care este hârtia pe care se scriu aceste lucruri? Conştiinţa noastră. Câteodată îi poruncim să tacă, iar ea tace; de tăcut tace, însă îşi face treaba şi trece faptele noaste în catastif cu cea mai mare amănunţime. Dar ce e de făcut, dacă acolo sunt scrise multe lucruri rele? Trebuie şterse însemnările. Cum? Cu lacrimi de pocăinţă. Aceste lacrimi vor şterge tot şi nu va mai rămâne nici urmă din lucrurile rele scrise acolo; iar de nu le vom şterge, vom fi siliţi la judecată să le citim, unul câte unul, noi înşine şi întrucât dreptatea va stăpâni atunci în conştiinţă, tot noi ne vom rosti osânda, iar Domnul o va întări. Hotărârea luată atunci va fi nestrămutată, căci fiecare se va osândi pe sine si nimănui nu-i va mai arde de păcatele celorlalţi; şi totul se va săvârşi într-o clipită: vei privi şi te vei vedea aşa cum eşti, iar de la Domnul Cel Pretutin-denea-Fiitor vei auzi îndată întărirea osândei si totul se va sfârşi…

Vineri [I Tes. 2,14-19; Lc. 11,23-26]

„Cine nu e cu Mine, e împotriva Mea; şi cine nu adună cu Mine, risipeşte.” Reiese că poţi să te osteneşti o viaţă întreagă si să socoti c-ai adunat multe bunătăţi de tot felul, dar totul e fără de folos, fiindcă n-ai adunat cu Domnul. Dar ce înseamnă a aduna cu Domnul? înseamnă a te osteni şi a lucra după îndreptarul credinţei în Domnul, după îndreptarul poruncilor Lui, cu ajutorul harului Său, însufleţindu-te prin făgăduinţele Lui: a trăi aşa încât duhul vieţii tale să fie duhul lui Hristos. în lume sunt două tărâmuri – al binelui şi al răului, al adevărului şi al minciunii. Numai binele şi adevărul alcătuiesc o bogăţie adevărată, trainică şi de preţ; dar binele şi adevărul vin numai de la Domnul şi se dobândesc numai cu ajutorul Lui. Se înţelege că cine nu adună cu Domnul nu adună bine şi adevăr, nu adună ceea ce putem numi adevărată avuţie, trainică şi de preţ şi orice ar aduna este degeaba, osteneală zadarnică, risipă de puteri şi timp.

Joi [I Tes. 2, 9-14; Lc. 11, 14-23]

„Când cel tare şi înarmat îşi păzeşte curtea, avuţiile lui sunt în pace; dar când unul mai tare vine asupra lui şi-1 înfrânge, îi ia toate armele pe care se bizuia, iar prăzile de la el le împarte.” Această pildă lămureşte felul în care Domnul strică stăpânirea demonică asupra sufletelor. Câtă vreme sufletul se află în păcat, îl stăpâneşte duhul rău, chiar dacă nu vădeşte întotdeauna acest lucru. El este mai puternic decât sunetul, drept care nici nu se teme că acesta se va răscula; îl stăpâneşte si îl tiraniseste fără să întâmpine vreo împotrivire. Atunci însă când Domnul intră în suflet, atras de credinţă si pocăinţă, strică toate legăturile sataniceşti, alungă demonul si îl lipseşte de orice putere asupra acelui suflet; si atâta vreme cât sufletul slujeşte Domnului, demonii nu pot să pună stăpânire pe el, căci este puternic prin Domnul, mai puternic decât ei. Atunci când sufletul păcătuieşte şi se abate de la Domnul, demonul năvăleşte iar şi i se face sărmanului suflet mai rău decât înainte. Aceasta este obşteasca rânduială nevăzută a întâmplărilor din lumea duhovnicească. Dacă ni s-ar deschide ochii minţii, am vedea cum duhurile rele se luptă cu sufletele în întreaga lume: biruinţa înclină ba de o parte, ba de cealaltă, după cum sufletele au părtăşie cu Dumnezeu prin credinţă, pocăinţă şi râvnă pentru fapte bune, sau se depărtează de El prin nepăsare, trândăvie şi răcire faţă de bine.