[II Tes. 1, 1-10; Lc. 12,12-15; 22-31]

„Cine M-a pus pe Mine judecător sau împărţitor peste voi?”, a grăit Domnul către cel care îi cerea să judece între el şi fratele său. Apoi, a adăugat: „Nu vă îngrijiţi ce veţi mânca, ce veţi bea sau cu ce vă veţi îmbrăca; iar mai înainte a învăţat: „Lăsaţi morţii să-şi îngroape pe morţii lor”, în vreme ce altă dată a dat de înţeles că e mai bine pentru om să nu se însoare. Asta înseamnă că deprinderea luării aminte şi inimii creştinilor de toate cele lumeşti, precum şi eliberarea de gâlcevile şi legăturile lumeşti alcătuiesc una din trăsăturile duhului creştinesc. Faptul că Dumnezeu binecuvântează căsătoria şi o întăreşte ca legătură de nedespărţit, că înnoieşte porunca ce statorniceşte legăturile dintre părinţi şi copii nu şterge această trăsătură şi, păstrân-du-i însemnătatea înaintea autorităţii şi rânduielilor civile, nu le dă creştinilor
dreptul de a nu o păzi şi de a nu şi-o întipări în inimă. Pune faţă în faţă aceste fapte şi vei vedea că ai datoria de a-ţi păzi inima desprinsă de lume, în orişice împrejurări lumeşti te-ai afla. Dar cum se poate face asta? Hotărăşte tu singur prin viaţa ta: în asta stă toată înţelepciunea practică. Domnul ne îndrumă la dezlegarea acestei întrebări prin următoarea regulă: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu”. Toată grija ta să fie ca Dumnezeu să împărătească în inima ta şi toate cele lumeşti îşi vor pierde atunci vraja care te leagă şi te îngreunează. Atunci, în vreme ce te îndeletniceşti cu treburile din afară, lăuntrul tău, inima ta vor fi stăpânite de cu totul altceva. Dacă te vei hotărâ însă a tăia şi ultimile legături cu cele lumeşti, nu vei fi în pierdere: te vei apropia de ţelul pe care ţi-l dă credinţa în Hristos.

 (Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235).

 [II Cor. 11, 1-6; Lc. 9,1-6 ]

„Si i-a trimis (pe Sfinţii Apostoli) să propovăduiască împărăţia lui Dumnezeu.” Atunci numai în Palestina, iar apoi în întreaga lume. Propovăduirea începută atunci nu încetează până azi. În fiecare zi auzim ceea ce Sfinţii Apostolii ne-au predanisit de la Domnul în Evanghelie şi în scrierile apostoleşti. Timpurile nu fac nici o deosebire: îi auzim pe Sfinţii Apostoli şi pe Domnul însuşi ca şi cum ar fi înaintea noastră, iar puterea care lucra în ei lucrează până acum în Biserica lui Dumnezeu. Pe nici un credincios nu îl lipseşte Domnul de ceva: ceea ce aveau cei dintâi au şi cei de pe urmă. Credinţa aşa a cugetat dintotdeauna şi aşa cugetă în continuare; dar a venit cugetarea deşartă si a despărţit ceea ce este de ceea ce a fost. I s-a părut aici o prăpastie atât de mare, că a început să i se învârtă capul, ochii i s-au împăienjenit şi Domnul dimpreună cu Sfinţii Apostoli s-au cufundat pentru ea într-un întuneric ce i se pare de nepătruns. După faptă şi răsplată: să culeagă roadele a ceea ce a semănat; nu e în ea decât prăbuşire a duhului. Nu putem tăgădui că nu simţământul ei de împotmolire în întuneric şi nevedere a luminii nu este mincinos – dar cine e de vină? Singură s-a băgat în ceaţă şi continuă să facă acest lucru. Până acum n-a dovedit cu nimic că nu putem socoti cuvântul Scripturii drept cuvântul adevărat al Sfinţilor Apostoli şi al Domnului însuşi – nu ştie decât să ţipe întruna: „nu văd, nu văd!” Credem, credem că nu vezi! Dar încetează a mai vomita din tine ceaţă – atmosfera din jurul tău se va aerisi, lumina lui Dumnezeu se va putea arăta si vei începe să vezi. „Dar asta ar însemna să încetez a fi eu însumi!” Iată care-i necazul! Hai, termină; celorlalţi o să fie mai liniştiţi. „Nu, asta nu se poate. Eu trebuie să dăinui până la sfârşitul veacului, ba vor apărea unii încă mai iscusiţi ca mine. Am prins început în cea dintâi minte zidită, dinainte de întemeierea lumii, si câtă vreme dăinuie această lume voi sufla ca viforul peste cărările adevărului şi voi ridica împotriva lui un stâlp de praf.” Dar nu vezi că te întuneci doar pe tine, iar în jurul tău totul e luminat? „Nu, tot o să arunc eu praf în ochii cuiva; şi dacă nu, măcar să ştie cine sunt eu. Nu o să tac niciodată, iar voi, cu adevărul vostru, n-o să-mi închideţi gura.” Dar cine nu ştie asta? Toţi ştiu că titlul tău de glorie e încăpăţânarea cu care o ţii pe-a ta în ciuda tuturor dovezilor vădite care îţi dau în vileag minciuna. Tu eşti hula împotriva Duhului Sfânt; ca atare, să te aştepţi la împlinirea osândei pe care ţi-a dat-o Domnul însuşi. 

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 234-235) .

 [I Tes. 5, 9-13, 24-28; Lc. 12, 2-12]

„Nu vă temeţi de cei care ucid trupul şi după aceasta n-au ce să mai facă. Vă voi arăta însă de cine să vă temeţi: Temeţi-vă de acela care, după ce a ucis, are puterea să arunce în gheenă; da, vă zic vouă, de acela să vă temeţi.” Cea mai mare frică a noastră este moartea. Domnul spune, însă, că frica de Dumnezeu trebuie să fie mai mare decât frica de moarte. Atunci când împrejurările cer fie să ne pierdem viaţa, fie să ne împotrivim imboldurilor fricii de Dumnezeu, mai bine să mori decât să treci peste frica de Dumnezeu; fiindcă dacă treci peste frica de Dumnezeu, după moartea trupească, de care oricum nu ai să scapi, o altă moarte, mult mai cumplită decât cele mai cumplite morţi trupeşti. Dacă am avea mereu în minte acest lucru, frica de Dumnezeu nu ar slăbi nicicând în noi şi n-am săvârşi nici un fel de fapte potrivnice fricii de Dumnezeu. Să presupunem că ne tulbură patimile, întărâtându-se ele, conştiinţa, îmboldită de frica de Dumnezeu, cere să le stăm împotrivă; a nu face pe placul patimilor pare că e totuna cu despărţirea de viaţă, cu omorârea trupului. Ca atare, când iau naştere aceste simţiri smintitoare şi încep să clatine conştiinţa, grăbeşte-te să deştepţi în tine frica de Dumnezeu şi frica de judecata lui Dumnezeu cu toate urmările ei. Atunci, ameninţarea morţii mai cumplite va alunga ameninţarea morţii mai puţin cumplite şi îţi va fi uşor să aperi cerinţele datoriei şi ale conştiinţei. Iată cum se împlineşte spusa înţeleptului: „Aminteşte-ţi cele mai de pe urmă ale tale, şi în veac nu vei păcătui”.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 233-234)

 [I Tes. 5, 1-8; Lc. 11, 47; 12, 1]

„Feriţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia.” Făţărnicia se deosebeşte prin aceea că face totul de ochii lumii. A face fapte bune în văzul altora încă nu e făţărnicie, fiindcă cele mai multe fapte bune pe care suntem datori a le săvârşi sunt în folosul aproapelui, deci trebuie făcute printre ei si în văzul lor. Deşi mai bine fac cei ce se străduiesc să făptuiască totul în taină, lucrul acesta nu este totdeauna cu putinţă; ca atare, cei ce săvârşesc fapte bune în văzul lumii nu trebuie mustraţi îndată pentru dorinţa de a fi văzuţi. Ei pot dori fără făţărnicie să facă binele, iar faptele din afară sunt, negreşit, vădite. Făţărnicia începe din clipa în care apare hotărârea nu de a face binele, ci de a părea un om care face binele. Nici acest lucru nu e întotdeauna nelegiuit, fiindcă poate fi vorba de un gând fugar, de o clipă, ce e îndată băgat de seamă şi alungat. Atunci însă când omul vrea să îşi clădească faimă de făcător de bine, aceasta este de-acum făţărnicie care pătrunde adânc în inimă; iar atunci când la toate acestea se va mai adăuga încă şi ţelul ascuns de a trage foloasele unei astfel de faime, e vorba de făţărnicie în toată puterea cuvântului. Aşadar, fiecare să ia aminte la ceea ce Domnul cere de la noi atunci când porunceşte: „Feriţi-vă de aluatul fariseilor”. Fă binele din dorinţa de a face bine, din conştiinţa că asta este voia lui Dumnezeu, întru slava lui Dumnezeu, iar despre ceea ce gândesc oamenii nu te îngriji – şi vei scăpa de făţărnicie.

(Sfântul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuiri din Sfânta Scriptură pentru fiecare zi din an, traducere din limba rusă și note de Adrian și Xenia Tănăsescu-Vlas, Editura Sofia,  București, 2011, p. 232-233)