Duminica a doisprezecea după Cincizecime

[I Cor. 15,1-11; Mt. 19,16-26]

„Bogatul cu greu va intra întru împărăţia Cerurilor.” Aici se are în vedere bogatul care vede în sine însuşi multe mijloace şi multe puteri de a-şi spori bunăstarea; însă îndată ce omul avut îşi taie orice împătimire de avuţie, înăbuşă în sine orice nădejde în aceasta şi încetează a mai vedea în ea reazemul său de căpetenie, devine în inima sa la fel ca cel ce nu are nimic; unuia ca acestuia îi e deschis drumul către împărăţie. Atunci, bogăţia nu împiedică, ci ajută, fiindcă oferă mijloacele de a face bine. Nu bogăţia este dăunătoare, ci nă-dăjduirea în ea şi împătimirea de ea. Acest gând poate fi generalizat după cum urmează: cine nădăjduieşte într-un lucru şi se împătimeşte de el se îmbogăţeşte cu el. Cel ce nădăjduieşte numai la Dumnezeu şi se lipeşte de El cu toată inima, se îmbogăţeşte cu Dumnezeu; cel ce nădăjduieşte în altceva şi se întoarce cu inima într-acolo, depărtându-se de Dumnezeu, se îmbogăţeşte cu acel lucru, iar nu cu Dumnezeu. De aici reiese că cel ce nu e bogat în Dumnezeu nu are intrare în împărăţia Cerurilor. Este vorba aici despre rudenie, legături lumeşti, desteptăciune, ranguri şi aşa mai departe.